1 decembrie 2009
Herta Müller primeşte Premiul Nobel pentru Literatură
Scriitoarea de origine română Herta Müller primeşte Premiul Nobel din partea Academiei Suedeze pentru întreaga activitate literară.
Născută în 1953 în zona Banatului şvăbesc, aceasta studiază germana şi româna la Universitatea din Timişoara. Intră în vizorul Securităţii din cauza împlicării în societatea Aktionsgruppe Banat, dar refuză să devină colaboratoare și să-și deconspire colegii. Debutează în 1982, dar cărţile ei ajung să fie interzise în 1985. La presiunea Securităţii, este nevoită să emigreze în Berlin în 1987. Este invitată să facă parte din comisia prezidenţială organizată de preşedintele Traian Băsescu pentru condamnarea comunismului, dar refuză propunerea acestuia.
Premierea Hertei Müller cu Premiul Nobel pentru Literatură, văzută în presă:
Revista 22, Adevărul.

Din presa vremii
11 articole din Adevărul, Revista 22 și Adevărul_13 octombrie. Apasă pe o tăietură ca s-o vezi mare.
Textul articolelor
Transcriere automată OCR, poate conține erori.
Adevărul14 octombrie 2009 (I) · ~300 de cuvinte
Cărtărescu: „premiul aparţine și literaturii române“
Mircea Cărtărescu este mereu norminalizat în cercurile literareatunci când vine vorba despre un Nobel pentru România
ee Criticul Nicolae Manoescu, preşedintele Uniu nii Scriitorilor, ne-a declarar că s-ar bucura ca Romă nia să speculeze acest mo ment „într-un mod decent şi util”. „Cualte cuvinte, să profite de ocazie, pentru a o traduce pe Herta Miller, pentru a provoca niște dez: bateri legate de personalitatea și cărțile ei”. Manolescu nu vede cum am putea și de ce ar trebui să speculăm acest eveniment, penn fond, „este meritul ei“. Criticul este de părere că premiul poate avea răsfrângeri pozitive şi asupra literatusii române contemporane. „Ceea „cene onorează "este că, totuşi, şi =; publi
„şi prezenţa ei pe scena "pub Bai legate Mereu vorbeş:
„Pe Herta Miller ajunge doar s-o auzi vorbind ca să-nțelegi
cât de româncă Mircea Cărtărescu scriitor
rea avuto frumo: ră de scriitor în Ger liberă, după emigi
arie-
ŞI ROMÂNCĂ, ȘI NEMȚOAICĂ Într-o declaraţie pentru Mediafax, scriitorul Mircea Cărtărescu a subliniat „acest premiu suprem aparține puţin şi literaturii române“. El consideră că premiul este în primul rândalei, „dar nu se poate să nu ne gândim ce lumină va arunca el asupra literaturii române. E uni eveniment fericit, care-ar trehui să ne facă foarte mândri de compatrioata noastră” Cărtărescu mai crede că „Herta e româncă în aceeaşi măsură în care e nemţoaică, la fel ca toţi scriitorii germani proveniţi din România. Ea are România în sânge, chiardacă, la fel ca în cazul multora dintre noi, are un complex dragoste-ură față de țara de origine. Ajunge doars-o auzi vorbind ca săeu cât de româncă e. Fireşte, opera ei e în germadar, ca șiîn cazul lui Par nait Istrati, de exemplu, su-
- biecteleei sunt românești,
cadrul e românesc și chiar mentalitatea are de mule ceva absolut autoh-
Adevărul14 octombrie 2009 (II) · ~300 de cuvinte
ION BOGDAN LEFTER: „Comitetul
Nobel n-a greșit...“
erta Miller e de circa două decenii una dintre vedetele de prim-plan ale literaturii germane și europene. Când s-a stabilit, în 1987, la Berlin, venind din România, era doar o «tânără speranţă», autoare a unor remarcabile povestiri: cele din «Niderungen» și «Driickender Tango», apărute la București, în 1982 și 1984, în nemţeşte. Cărţile ei următoare, de cele mai multe ori pe teme românești și bănăţene, au confirmat din plin, încât recunoașterea din ce în ce mai largă a venit firesc: elogiile criticii, numeroase premii și traduceri în câteva zeci de limbi. Romanele, până la recentul «Atemschaukel», mult discutat în cele câteva luni de la . apariţie, eseurile, poemelecolaje, ca și atitudinea ei răspicat anticomunistă și antitotalitară au atras admiraţia și respectul deopo-
"trivă pentru marele ei talent -
literar și pentru radicalismul ei etic. Toate acestea - argumente mai mult decât convingătoare pentru atribuirea Nobelului. De altfel, a mai fost propusă
și în anii trecuţi (prima oară - în 1999). În plus, au existat două circumstanţe speciale care vor fi înclinat balanţa în favoarea Hertei Miller. Întâi, vizibilitatea internaţională a spaţiului cultural german, care, la fel ca și celelalte «mari puteri» din domeniu (franceză, engleză, italiană, spaniolă, cu extensiile sud-americane, plus SUA și Canada), își plasează marile valori
în centrul lumii culturale «globalizate». În al doilea rând, e posibil ca decizia Comitetului Nobel să fi ţinut cont și de faptul
că la finele lui 2009 se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului și a regimurilor comuniste din întreaga Europă Centrală. Herta Muller
s-a născut în România, a emigrat în Germania, scrie în nemţeşte despre tragedia dictaturii sub care şi-a trăit copilăria, adolescenţa, prima tinereţe și - cum spuneam - o face cu mult talent. Comitetul Nobel n-a greşit...“ o
Adevărul14 octombrie 2009 (III) · ~260 de cuvinte
Herta Miiller,
criticilor
' În faţa festivismului cu care a fost întâmpinat în România Nobelul Otil de Herta Muller, criticii literari recunosc meritele scriitoarei, însă își păstrează rezervele asupra componentei naționale a Premiului
Invitaţi de „Adevărul literar și artistic“ să discute pe marginea celor câteva texte ale Hertei Miiller traduse în limba română, mai mulți critici literari autohtoni se intersectează pe câteva coordonate.
Andra Matzal
andra.matzalQadevarul.ro
Nicoleta Zaharia
nicoleta.zahariaeadevarul.ro
ee Paul Cernat, Ion Bogdan Lefter, Luminița Marcu, Carmen Mușat și Cristian Teodorescu au răspuns invitației noastre, mergând pe urmele lăsate de cele câteva cărți disponibile î în limba română. Deși îi apreciază nenumăratele modalități prin care scriitoarea pune punctul pe i-urile traumei comuniste și pe traseul care transformă literatura într-un Vehicul al exorcizării de istorie, majoritatea recunosc
faptul că volumele scriitoarei proaspăt Nobelizate sunt mult mai cunoscute în Germania decât în România. Însuși faptul că editurile autohtone, precum şi publicul larg din România, sunt mai mult sau mai puțin străine de textele Hertei Miiller devine temă relevantă pentru complicatul raport de forțe stabilit între spațiul natal și țara adoptivă. Cum de mulți ani opțiunile Academiei Suedeze sunt supu-
se polemicilor, un cor deloc neglijabil de voci susţinând că în spatele premiilor stau şi criterii politice, de asemenea scenarii a avut parte şi vestea că Herta Mtiller este noua laureată a Nobelului. Criticii literari invitaţi la acest dosar au încercat, în acest context, să pună sub focus eventuala legătură dintre opțiunea din acestan a Academiei Suedeze şi aniVersarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. o
Adevărul14 octombrie 2009 (IV) · ~230 de cuvinte
De la Niţchidorf la Berlin
ee Herta Muller s-a născut la 17 iulie 1953, la Niţchidorf, lângă Timişoara, într-o familie de șvabi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl scriitoarei a luptat pe frontul de Vest, în armata WaffenSS şi-a fost luat prizonier de englezi, în Olanda. În ianuarie 1945, mama Hertei Miller, care avea la acea vreme 17 ani, s-a numărat printre persoanele deportate de ruși în lagărele de muncă din URSS. Părinţii scriitoarei s-au căsătorit la sfârşitul războiului.
Între anii 1973 şi 1976, Herta Miller a studiat limba germană şi literatura română la Universitatea din Timişoara. În această perioadă, a făcut parte, alături
de mai mulți tineri autori.
de limbă germană, din Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat). Acesta s-a opus vehement lui Cea-
ușescu și a militat pentru libertatea de 'exprimare. În 1976, după terminarea studiilor, Miiller s-a angajat ca traducător la o fabrică-de maşini. În 1979, a fost concediată cu scandal, pentru că arefuzat să coopereze cu Securitatea. Într-o vreme şi-a câştigat existența predând la o grădiniță, iar în particular a oferit lecţii de germană. În
tot acest timp a fost hărțuită de-Securitate. Din cauza presiunilor, scriitoarea a emigrat în Germania, în 1987 împreună cu soțul său, romancierul Richard Wagner. În prezent, Herta Miillertrăiește la Berlin, iar din 1995 este membră a Academiei Germane pentru Limbă și Poezie din Darmstadt. Q Nicoleta Zaharia
Adevărul14 octombrie 2009 (V) · ~420 de cuvinte
Literatura
exorcizării de comunism
8 Della proză la poezie, mai toate cărţile Hertei Muller revizitează - obsesiv, spun unii - contextul României din anii 7O- 80 și cartografiază experienţa totalitarismului la persoana întăi
Dintre cele peste douăzeci de volume care-i poartă semnătura, doar câteva au parte de o ediţie românească. În condiţiile în care site-
ul Amazon duduie de comenzi ale cărţilor Hertei Miiller, acesta
ar putea fi un semnal și pentru editorii români. telor pri ee ti esa
Andra Matzal
andra.matzalQadevarul.ro
ee Deşi s-a insistat foarte mult pe originea română a Hertei Miller, pe piaţa de carteautohtonă există foarte puține traduceriale cărților sale. Dealtfel, volumul său de dea : j oase“ s-a con-
rală Germania. I-a fost interzissămai publice în România şi, prin urmare, abia în 2005 s-a reîntors, în treacăt, la scrisul în limba română, publicând la Editura Polirom volumul de poezii „Este sau nu este Ion“, realizat prin colarea unor decupaje din reviste.
Romanul „Der Fuchs war damals schon „4 der Jăger“, apărut în 1995 în Germania, a fost tradus în limba română doi ani mai târziu, la Editu- : ra Univers, sub titlul „Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul“. Dealtfel, Herta MiilJera fost și autoarea scenariului pentru filmul „Vulpe-—Vânător“, realizat de Stere Gulea în 1993, inspirat de eve-
nimentele care au precedat revoltele timișorenilor de dinainte de revoluție.
POEZIA ȘI PROZA MEMORIEI În 2005, Editura Polirom a publicat, în colecția „Ego-grafii“, traducerea volumului de eseuri „Regele se-nclină şi ucide“, apărut inițim. alîn 2003. La fel ca majoritatea „cărților sale, focusul cade » asupra autobi5 ografieiconsui mate în Româ- nia anilor '70- '80 şi asupra raportului dintre sine şi tentaculele aparatelor de supraveghere ale statului, Un an mai târziu, la Polirom apare romanul „Animalul inimii“, care în 1998 fusese distins cu IMPAC Dublin Litera1y Award. Cartea, publicată
în traducerea Norei luga, este, după cum mărturisește însăși autoarea, dedicată prietenilor săi dispăruți în timpul regimului ceaușist, în numele cărora scriitoarea își asumă misiunea recuperării.
Tot în 2006 a apărut, de această dată la Editura Vinea, volumul de poezii „În coc locuieşte o damă“, publicat inițial în 2000, în Germania. La fel ca şi prozele sale, multe dintre poeme se reîntorc la perioada de dinaintea emigrării din 1987, radiografiind prin filtrul memoriei experiența distopiei ceaușiste: „îmi zice ofițerul / ce faci atât scandal | pistolu-i în costum. | și mama spune cum. | nu vezi şi ploaia | fuge prin copac/ cu pantofii mei de lac ]în capultateiun hipopotam |a incendiat aseară zăpada ] prea multtam-tam“.e
Revista 2213–19 octombrie 2009 (I) · ~140 de cuvinte
erta Muller s-a născut în ii 1953, în satul Niţchidorf,
lângă Timișoara. Între 1973-1976, Herta Miiller a studiat limba germană și literatura română la Universitatea din Timișoara. După terminarea studiilor, Herta Miller a lucrat ca traducător la o fabrică de mașini, fiind concediată în 1979, atunci când a refuzat să fie informator la Securitate. Debutul său literar a avut loc în 1982 cu o colecție de povestiri: Niederungen (Ținuturile joase), cenzurată în România. Ulterior,
“volumul a fost publicat în
varianta integrală în Germania. Herta Muller a emigrat în Germania în 1987, iar în prezent locuiește la Berlin. Printre cărțile publicate se numără Der Fuchs war damals schon der Jăger (Încă de pe atunci Vulpea era Vânătorul), Der Kânig verneigt sich und tătet (Regele se-nclină și ucide), Im Haarknoten wohnt eine Dame (În coc locuiește o damă).
Revista 2213–19 octombrie 2009 (II) · ~2210 cuvinte
buie să spui de la inceput: mine nu se poate“
î toate astea m-au preocupat. Şi după aceea, faptul că
istoria oficială numai nemţii şi ungurii au fost fasciștii, omânii, deloc. M-au enervat toate astea. M-a enervat,
ci toţi nemții erau arătaţi ca fasciști. Când eram copil,
N otun acolo, duminica ne duceau la cinema, ca să nu merge la biserică, şi tot ne arătau la începutul or '60 filme cu fritzi, întotdeauna cu dobitocul ăsta iseamţ SS, de parcă românii nu au avut de a face cu a asta, ei au fost oneşti şi noi eram pui de fascişti. in toate astea am început-să mă preocup. Şi taicăşi cred că mulţi, nu numai în satul ăla, dar în toată inoritatea asta, nu discutau aceste lucruri. Pentru că în România nu s-a discutat onest despre trecut, despre ism şi național-socialism. Şi prin asta nemţii au avut
noi nu putem să discutăm din propria iniţiativă despre noi“. Cred că tăcerea majorităţii | îfost un motiv în plus ca să nu se distanţeze de trecutul r nici cei din minoritate. Tatăl meu cred că a avut 17 pi când s-a dus în armată, în SS. Şi eu, când am fost în eu tot i-am zis: „Uite ce au făcut naziștii şi ce a făcut 1 Cum ai putut tu să fii atât de euforizat şi orb şi nu te-ai gândit niciodată în ce politică ai fost băgat, — pentru că el a fost un simplu soldat —, ai Şi citind cartea asta a Kogon, atât de bine scrisă, care descrie atât de exact tura statului fascist, eu am citit, fără să vreau, două ți: am citit o carte despre fascism şi am citit o carte î care nu e scrisă de Kogon, dar e scrisă printre rânduri despre societatea în care trăiam eu. Pentru că am văzut “caro sunt mecanismele dictaturii, am văzut cum se ajunge la ea, am văzut pe ce bază, cum se schimbă limbajul, cum se adaptează limbajul la represiune —şi toate astea, fiind acolo, eu am citit două cărţi. Şi atunci am zis: uite,
am acum vârsta tăticului şi acum depinde de min mă acomodez şi fac ce trebuie ca să îmi fie viaţa mai mplă, atunci nu pot să-i reproşez lui că a fost oportunist ipână Astăzi nu e în stare să zică „Hitler e un criminal“. d că e mai simplu să spui de la început: „cu mine nu poate“, decât să te bagi în rând şi după aceea să ieşi. că te-ai băgat, te-ai băgat. Pentru mine, experienţa sta şi studiul modului în care minoritatea noastră a să fie a cincea roată a lui Hitler, şi minciuna istoriei române au avut o mare importanţă pentru decizia mea. n o greață fizică de sistemul din jurul meu și nu ș fi putut adapta nici în ruptul capului. Nici nu-mi
prin gând. Şi la fabrică, atunci când am refuzat -
colaborez cu securistul, aveam colege care mi-au spus: de mine, să vezi ce o să pățeşti“. lar el mi-a spus: „O să-ţi pară rău în fiecare zi de-acum înainte“. Te-a amenințat?
Da, sigur. Şi cu moartea: „Te băgăm în Bega. Există
accidente de circulaţie“. Dar nici o secundă nu mi-a tre-
prin cap că aş fi putut să fiu de acord, să-mi uşurez
prin colaborare. Nu aș fi putut, pentru că aveam 0
ță fizică. Şi prietenii mei, şi Richard, şi Totok, toţi,
mulţi ani erau tracasaţi de Securitate. Eu, fiind atât
iată de ei, ştiam atât de mult despre Securitate
e sunt în stare să facă, şi ce înseamnă represiune, iar
dam ajunsa rând, ştiam ce vine asupra mea. Deci nu naivă sau în afara lucrurilor.
curaj este o noțiune foarte artificială. Cui -i e frică de moarte, de ameninţare? Fiecărui om îi e ţi e frică, dar nu poţi să schimbi situaţia, ştii că a este și te înveţi să trăieşti cu asta. Dacă aş fi fost de ă colaborez cu ăştia, nu mi-ar fi fost frică? Cred că ar fi fost mult mai mare. Şi ar fi fost o frică dirijată tru că aş fi fost la mâna lor, O frică dirijată de că mă au la mână, că pot să mă însărcineze cu să mă pună la cele mai abjecte teme sau să mă pingă să trădez prieteni sau i pe că frica asta ar fi fost mult mai groaznic ri că ei au să mă termine;
i chefsă şi facă ce spuneau. Frica Jă în comparaţie
ță de mine
suţi.
Mi-a fost ciudă că a trebuit să plec
că ei au trăit o zi fără să le fie frică. Frică faţă de ei...
ŞI faţă de ceilalţi. Sigur că da. Şi faţă de toată lumea şi faţă de tine în-
Ce ţi-a fost cel mai greu atunci când ai venit in Germania? n primul rând am fost uşurată, am fost sigură că
am scăpat. Am și primit ameninţări în continuare, dar întotdeauna m-am gândit că dacă ar fi vrut să mă ucidă, ar fi fost mai simplu pentru ei să o facă acolo, în România, nu aici, cu complicaţii şi cu scandal. Deci, pe de o parte, am fost uşurată. Pe de altă parte, cel mai greu a fost că ajunsesem într-o ţară care funcţionează perfect şi nu ştiam multe lucruri foarte simple. Eşti aruncată în vârsta copilăriei, nu ştii cum funcţionează un automat de bilete, nu ştii cum să te comporţi într-un supermarket, nu ştii cum funcţionează un WC public, cum bagi moneda sau.
lucruri banale. Capul analizează situaţii complicate, dar mâna nu este în stare să facă lucruri cel mai de la sine înţelese, care în țara asta se învaţă la trei ani şi tu ai 32. Asta te întristează şi, chiar dacă în mintea taîţi dai seama că este o realitate obiectivă şi că nu ai de unde să ştii,
te simţi aruncat înapoi, într-un colţ. Şi mi-a fost atât de
ciudă că trebuia să plec! M-am gândit că ţara îmi aparţine
mie în aceeași măsură în care îi aparţine lui Ceauşescu. Ce are el în plus? Eu am o biografie, el are o biografie. Eu n-am ucis pe nimeni, n-am distrus pe nimeni. Deci el, distrugând oameni şi prin neruşinare, a ajuns să pună biografia lui mai sus decât orice altă viaţă umană. Şi asta aşa de mult m-a scârbit şi mi-a fost ciudă... Credeam că Ceauşescu o să trăiască pe veci.
Dar n-a mai trăit decât câțiva ani.
Da, n-a mai trăit decât trei ani, dar de unde se putea şti? Şi abia ajungând aici, mi-am dat seama câte lucruri mi s-au furat în România, câte drepturi, şi cele mărunte. Şi confort, şi normalitate, și să fii natural, să nu fii tot timpul cu frica în cap, să poţi să te comporţi liber, să gândești civic. Nu sănuai aspirină, să n-ai pastă de dinţi. Ce jignire, ce jignire pentru om sunt astfel de lucruri! Să ţi se ia până şi dreptul la nişte nimicuri care sunt de la sine înţelese. Sau situaţia din spitale, Sau în restaurant. Când vedeam aici cum arată o farfurie cu mâncare, cum îţi vorbeşte un chelner, cum arată ambientul, toate astea mi s-au părut o jignire întinsă pe 30 de ani: jignirea îndividului. Şi asta în fiecare zi, de nu ştiu câte ori m-am gândit: uite cum este normal şi uite cum e acolo. Cum Dumnezeu?
Și ai o explicaţie, după atâta timp?
Păi eu nu sunt politolog, nu sunt sociolog, dar dacă cineva se pune pe treabă şi vede cum s-a instalat sistemul comunist şi ce s-a întâmplat în anii 50, şi cum am ajuns după aceea la tovarășul Ceauşescu, şi de unde l-au scos, şi ce a făcut înainte, şi inventarul personalităţii lui, cred că se poate ajunge la concluzii care explică câteva lucruri. Cred că da.
Cât de legată mai eşti de minoritatea germană de aici?
Poţi să decizi de sute de ori în cap că nu mai aparţii de ei, adevărul este că aparţii de nişte părinţi, aparţii de o minoritate și distanţa pe care ţi-ai făcut-o raţional în este dovada că aparţii de ei, altfel nu ar trebui să-i distanţa. Apropierea rămâne şi devine teribil de complicată şi, cu câto analizezi mai mult, cu atât se face mai complicată. Şi nu poţi s-o rupi, nu se poate. Asta era şi cu tatăl meu, şi cu satul, şi cu minoritatea germană. Mi-au reproşat la prima carte că am scris urât despre ei şi că ei n-au fost aşa şi unii din sat s-au recunoscut în nişte personaje... În Vest, aici, landsmanschafturile au început să facă o campanie contra mea.
Ce înseamnă landsmanschafturi?.
Şvabii, care sunt organizaţi aici în Germania, au încercat să-mi dea în cap unde au putut şi să intervină la instituţii. Deci, am ieşit în afara cercului lor, pentru că n-am putut altfel. N-am putut să-mi interzic să gândesc, am încercat să lucrez în capul meu cu ceea ce am avut la dispoziţie, detalii pe care le-am observat şi detaliile acestea m-au dus acolo. N-am avut încotro. Cred că este necesară 0 consecvență. Nu poţi să sari înapoi întotdeo regiidenttatea.
ă îţi n ni i ae e mult mai... nu-mi place cuvântul.
Avem mai multe identități?
cu atât trebuie doar să spui cuvâni
ecare e mulţumit, deşi „identi A “Eu nu-l folosesc, pentru că eu.ca
mai periculoasă a acestei noţiuni), persoana respectivă se mulţumeşte cu noţiunea. Noţiunea te scuteşte să te gândeşti asupra ta. Şi nu vreau să ajung acolo.
În acești ani când ai dobândit un statut recunoscut, în care a trebuit să te reconfirzmi, a fiecare carte, ţi-a fost uneori greu?
Ored că da. Ca şi orice altă persoană care scrie, nici eu n-am avut nici un fel de post instalat undeva. La fiecare carte s-au uitat destul de mulţi cu suspiciune la mine. Cred că este un clișeu... Când am ajuns în Germania, multă lume mi-a spus că ar fi trebuit să rămân unde sunt, că o să-mi scot rădăcinile şi n-o să mai pot să scriu, pentru că am părăsit toate. Asta m-a durut atunci foarte mult... Şi cred că mulţi au încercat să dovedească, la a doua, a treia carte a mea, că au dreptate. Dar aceasta nu a fost problema mea. Eu am încercat să fac ce cred eu că este important pentru mine. Am lucrat ce trebuie pentru mine şi am publicat. Asta e tot.
Te schimbi tu însuți şi atunci se schimbă și ce scrii
Ai simțit nevoia să schimbi ceva de la o carte la alta sau ai mers liniștită înainte?
Am mers, că şi aşa nu eşti cu totul conştient de ce faci acolo. Şi atunci faci ce trebuie în momentul acela şi, după ce ai terminat, nu mai poţi să analizezi sau să reconstruieşti ce ai făcut, una şi alta. Dacă ai noroc, iese bine. Nu, nu mi-am pus problemele astea. Ce aş putea să schimb? /Te schimbi tu însuţi şi atunci se schimbă probabil şi ceea ce scrii, dar fără să decizi în mod conştient.
Dar cum ai ajuns din nou la poezie? Se pot numi doar poezie aceste două splendide volume cu o grafică atât de originală și o percepție simultană a literei, a desenului, a textului?
Am început foarte practic, acestea sunt cuvinte decupate din reviste. Am fost în deplasare să fac lecturi publice, câteodată vreo zece zile sau două săptămâni în şir, şi atunci, în loc să scriu vederi, am cumpărat coli albe de hârtie şi am cumpărat ziare, lipici şi o foarfecă şi am tăiat o poză dintr-un ziar şi am lipit trei-patru cuvinte şi pe partea cealaltă am scris, ca pe o vedere: După un timp, acasă, mi-am făcut un atelier, că s-au adunat tot mai multe cuvinte. Şi după aceea au apărut aceste vederi făcute pentru momente concrete, practice, pentru anumite persoane. Alegeam nişte cuvinte din ziar care întotdeauna când le luam şi erau singure pe alb deja î nsemnau mult mai mult decât în contextul din care le scosesem. Şi fascinația asta, cum se schimbă un lucru cândilscoţi din ceîl înconjoară! Dacă iei un cuvânt şi altul, şi altul, şi altul, şi mai pui o poză, iese cu totul altceva. Şi merge mult mai departe decât intenţia ta. Asta m-a fascinat. Şi cu rimele am fost obişnuită, pentru că noi, acolo în România, de multe ori am avut zile când toată lumea făcea rime. Unul dintre noi spunea ceva, celălalt; trebuia să răspundă în rimă şi numai în rimă aveam voie şi aşa rima te ia în posesie. Mai ştiu nişte scriitori, nişte poeţi pe carei apreciez foarte mult, care lucrează cu rima şi poeziile nu sunt deloc netede. Adică s-au combinat foarte multe lucruri şi am început să fac şi aşa am ajuns la o obsesie pe care acum nu mai pot s-o las, E ca un drog. Se termină repede, e foarte fain. Dacă faci lucruri scurte, după trei-patru zile întotdeauna ai ceva gata, te bucuri, eşti grozav. Dacă nu funcţionează, arunci deoparte, nu e aşa un lucru mare. Şi are foarte multă relaţie cu viaţa, pentru că o carte poştală are numai o suprafaţă şi toate, trebuie să încapă. Şi trebuie să mă gândesc ce pun şi nu. E un training de esenţă. Nu poţi să-ţi permiţi nix inutil, trebuie să faci şocul poetic pe ultimul met
Revista 2213–19 octombrie 2009 (III) · ~1920 de cuvinte
ână Herta Miiller a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009, Născuţi e rom:
Ai scris vreodată literatură în limba română?
În limba română n-am scris niciodată. Ştiam puţin limba română de la şcoala din sat, dar, bineînţeles, acolo n-am învăţat-o destul, pentru că erau numai câteva ore pe săptămână. lar în afara şcolii nu se vorbea româneşte deloc, pentru că în sat erau numai nemți.
Şvabi.
Da, şvabi. Şi profesorii noştri de română tot şvabi erau, doar medicul şi polițistul erau români. Şi cu amândoi, deşi din motive diferite, era mai bine să nu ajungi să ai de-a face. M-am dus pe urmă la oraş şi după facultate am lucrat într-o fabrică. Atunci a fost prima oară când eu eram singura nemţoaică şi toţi ceilalţi din jurul meu erau români sau unguri. Dar şi cu ungurii, dacă nu ştiai maghiara, tot româna era limba comună. Deci, acolo, în fabrică am început în fiecare zi, de dimineaţa până seara, să vorbesc numai limba română. Aveam o prietenă româncă, ea nu înţelegea deloc germana şi, pentru că eram foarte apropiate, am învăţat româneşte. Cred că a fost un noroc pentru că, neavând limba română ca limbă maternă şi învăţând-o mai târziu, când deja aveam o privire fixată pe literatură şi estetica limbii, mi-am dat seama din capul locului ce multă poezie există în limba română, ce multe comparații şi metafore. De multe ori mi-a apărut spontan în minte comparaţia între cum se spune în limba mea şi cum se spune în limba română. Şi mi-am dat seama că limba română priveşte acelaşi lucru cu totul altfel decât limba mea maternă şi, din punct de vedere al structurii psihice, de multe ori, privirea asta mie mi-era mai aproape...
Cioran descrie limba română — în comparație cu franceza — ca fiind mai primitivă, dar mai concretă...
Da, sigur. Cred că limba română nu se lasă prea uşor băgată în noţiuni abstracte. Dar, pe de altă parte, spontaneitatea ei este mult mai mare, cred că e mult mai vie.şi sunt mult mai multe nivele, mai ales în domeniul sentimentelor, al relaţiilor, În germană, de exemplu, dacă ai un iubit şi vrei să-i spui un cuvânt gingaş, îi spui schatz — schatz înseamnă comoară. Pe când în română există atâtea cuvinte pentru acelaşi lucru, e mult mai multă tandreţe şi de aceea e mai greu de tradus. Sau, la copil, pui de om. Kiiken, pui în germană, se referă numai la păsări şi e un cuvânt foarte rigid, un cuvânt care are atâtea colţuri şi cu „k“-ul ăsta, deci nu poţi să îl foloseşti nici măcar la un animal mic, darămite să-l adaptezi la un om, Pentru cineva care scrie, este un foarte mare avantaj ca nu numai limba ta să fie singura staţie a cuvintelor. 'Trebuie să ştii că există staţii diferite, că fiecare lucru arată altfel. De pildă, crin, în română, este un domn. Dacă mă uit la el şi gândesc în limba română, am alte imagini decât în germană.
Ce este crinul în germană?
Die Lilie este o fată, o doamnă, Şi așa e şi cu plopul, die Pappel. Şi toate celelalte, soarele, luna, toate sunt invers.
"Când se schimbă genul, se schimbă toată imaginea din mintea mea. De ce în limba română crinul este de genul masculin? Pentru că românii privesc planta respectivă ca e o făptură masculină, iar vorbitorii de limbă germană
văd în ea o făptură feminină. La fel se întâmplă cu obiectele. Şi deci toate lucrurile astea s-au amestecat în viaţa cotidiană, în ceea ce făceam în mod obişnuit, pe unde
“m-am dus. Am spus de multe ori că eu cred că limba
română scrie cu mine, chiar dacă eu nu scriu niciodată o frază în limba română. Dar limba română participă
Scriitoarea de origin 1 : 1953 într-un sat din Banat, Herta Miller a emigra!
Herta Miller a fost hărţuită de Securitate în anii '80,1 Juriul Academiei din Stockholm şi-a motiva plastic universul dezmoşteniţilor“. Reproducem, în continuare, un in! Gabrielei Adameşteanu.
Limba română participă la. limba germană în care scriu
la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite și limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează așa, n-are rost şi nici nu vreau.
Înțelegeam cuvintele, nu înțelegeam situaţiile
Cât de diferită este limba germană care se vorbea în România față de limba germană de aici? A fost grea trecerea de la una la alta?
Există mai multe limbi germane. Limba mea maternă este, de fapt, un dialect de la ţară, din satul părinţilor mei, şi el se deosebeşte foarte mult de limba literară germană. Mai era însă şi limba literară de-acolo, cu un vocabular foarte asemănător cu cel de aici, în afară de nişte noţiuni care nu existau, pentru că nu exista nici realitatea. Fiecare formă de limbă cotidiană se dezvoltă din necesităţile unei societăţi, unei realităţi. Dar nu însemna că eu nu înțelegeam ce citeam din cauză că realităţile din România şi Germania erau atât de diferite şi multe domenii actuale în Germania lipseau cu desăvârşire în România. Timp de 20 de ani, noi am citit cărţi în limba germană, am citit Der Spiegel şi ziare de la Goethe Institut, deci, chiar dacă numai din scris, vocabularul acesta îl ştiam. Problema a fost alta: nu am înţeles situaţiile. Deci am observat atunci că pot să pricep ce înseamnă fiecare cuvânt până în ultimul milimetru şi totuşi nu pricep situaţia. Pentru că situaţia era alta, iar modul de comportare al persoanelor pe care le-am cunoscut aici era altul decât cel obişnuit în România. Cel mai des am observat asemenea „neînţelegeri“ în situaţiile când cineva voia să fie ironic, glumeţ. Nu am priceput, de multe ori, ironia sau n-am înţeles ce era de râs în situaţia respectivă. N-am înţeles, de fapt, conţinutul situaţiei, deşi înţelegeam conţinutul limbii. Şi asta pentru că veneam dintr-o cu totul altă viaţă.
Printre mașini și muncitori, cu dicționarul în mână
De fapt, cum ai ajuns în fabrică dacă ai terminat Facultatea de Filologie?
În fiecare an la Filologie erau unele repartizări în industrie. Eu am fost repartizată în Moldova, pentru că făceam parte din Aktionsgruppe şi autorităţile voiau să ne despartă. Era parcă în 1985. Au încercât să ne arunce în colţuri atât de depărtate geografic, încât să nu mai putem să ne vedem decât în timpul unei vacanțe mai lungi. M-am dus acolo în Moldova, să văd ce era. Era un cătun, nu un sat. Şcoala nu avea nici măcar podele, iar cei de acolo nici nu au vrut să ştie de mine, pentru că era o profesoară de germană din părţile locului care voia să-şi menţină postul, I-am spus atunci că n-am de gând să dau din coate ca să îi iau postul, pentru că mi se pare imposibil de stat acolo. M-am întors, decisă să nu mă duc la repartiție. Şi atunci mi-a venit de două ori somaţie să plătesc banii pentru facultate, Între timp am încercat să găsesc ceva. La Tehnometal era un director care fusese ziarist înainte la Drapelul Roșu, dar cei de la Neue Banater Zeitung — unde făcusem practică în timpul studenţiei — îl cunoşteau, deoarece redacţiile erau în aceeaşi clădire. Aceştia au vorbit cu el şi m-a luat la fabrică. Aşa am ajuns traducătoare la Tehnomeial. Şi am tradus descrieri de maşini, deşi eu habar n-aveam de ele. Era ceva groaznic, Aveam un dicţionar gros cât trei cărămizi şi căutam în el la fiecare cuvânt. Dar problema era că pentru fiecare maşină, presă hidraulică şi mai ştiu eu ce, trebuia să şi ştii la ce maşină te referi. Pentru că la fiecare noţiune pe care o găseam în dicţionar erau vreo trei-patru variante.
t în Ge ar opera literară i-a fost cenzurată.
t decizia prin „densitatea poeziei şi sinceritatea prozei în care aa
terviu publicat în revista 22,
rmania, la vârsta de 34 de ani.
pe care scriitoarea l-a acordat, în octombrie 2.
Eram toată ziua cu telefonul în mână sau mă duceaniiă şi întrebam muncitorii care cuvânt este cel indicat.
Începuseși să scrii literatură?
Începusem, atunci, da. La fabrică am început,
Dar te gândiseși inainte că vei scrie?
Am scris poezioare şi în revistele liceului, lucrurifoarie penibile, dacă mă uit acum la ele, mi se par infantile, După 3 aceea m-am lăsat şi mi-am zis: „fiecare om are perioada. poeziilor“. N-am mai făcut nimic decât după ani de zile, după ce terminasem facultatea şi eram la fabrică. Eram tot cu Aktionsgruppe, eram un fel de prietenă a tutura, dar care în timpul acela nu scria. Prietenii mei mi-ai 3 reproșat că nu fac nimic, că sunt delăsătoare şi leneșăși mi-au dat de citit. Adică au încercat să mă instruiască,să am în cap literatura care îmi trebuia ca să pot scrie,
Scrisul sub presiunea vieții
Deci ai avut modele de literatură?
Nu, dar eram în contact cu literatura şi eram în contâă cu persoane care scriu. Şi m-a interesat fenomenul: Şi atunci am început, din nou, dar asta pentru mine a 8 de parcă aș începe pentru prima oară, pentru că a fostă totul altceva. Am început să fac proză. Murise tatăl DE
Câţi ani aveai? 24? JĂ Nu, am fost mai în vârstă — aveam 26. Pentru situații,
din România eram destul de bătrână, toţi ceilalți IE
cepuseră să scrie de ani de zile. S-au întâmplat Uă lucruri care m-au obligat să mă gândesc ce oare ofi
asta şi ce-i cu mine, cum am ajuns ce sunt şi cine fapt şi ce-i cu satul ăsta şi cu părinţii mei. În Țehnomă au început şi problemele cu Securitatea, presiunea litică. Securistul întreprinderii a vrut să mă Ta00lt
Eu am spus nu şi nu. Atunci au început să mă bi
În fiecare zi, m-au chemat la secretarul de partid și
directorul întreprinderii, m-au şicanat într-un
Tocmai divorţasem de primul meu soţ. Deci, nu mat
nimic sigur în viaţa mea, nu mai ştiam ce-o să fie, CU
Cred că sub presiunea asta interioară am început ali
să scriu pentru mine. Eu am crezut că fac pentru 5
nu m-am gândit la literatură. Iar cei de la Aktio!
au citit şi au zis: „fă mai departe“.
Ai avut de la început tonul acela foarte nou, foarte P nic? ȘI: Cred ca da. Tonul nu ţi-l alegi, vocea pe Ca? depinde de structura ta interioară personală.
Eu nu cred în literatura ca literatură
Ce autori citeai atunci?
Literatură germană. Din când în când şi li română, dar în primul rând literatură germană. pentru mine era foarte important Thomas B un scriitor din Austria. Citeam şi eseuri, şi tice despre societate, pentru că noi am fost politi totdeauna ne-a interesat de ce oare țara asta aajul situaţie atât de insuportabilă, cum se poate să dictatură atât de sumbră, cum oare un dobitoc, nu ştiu unde, ajunge dictator cu cultul person toată societatea se apleacă în faţa lui. Cum de ni nici un punct de sprijin sau un moment sincer tău. Şi tot vocabularul ăsta greţos ideologic. P toate astea s-au suprapus, s-au combinat, Eu? literatura ca literatură. Am început cu eseuri; € cărţi şi despre SS, Eugen Kogon, Der S9-staat,
desprenaţional-socialism, despre Al Treilea REL că am vrut să cunosc şi implicarea minori vin şi falsificarea imensă a istoriei oficiale în care totdeauna noi am fost numai z, şi cu Uniunea Sovietică. Dar am schimb penultima zi şi până atunci am ucis evrei, ari a avut loc procesul lui Antonescu. :
Adevărul_13 octombrie · ~550 de cuvinte
COMENTATORII ADEVĂRULUI
Vasăzică, se poate
Andrei Pleșu PUBLICIST i s-a întâmplat, nu o dată, să fiu 3 Ș contrariat | de criterii- |1e dspăi e care se > decid laurea- | ii premiului Nobel pentru li-
| teratură. Mi se păreau fie nedrepte (după cum nedrepte mi se păreau o serie de eclatante omisiuni), fie strict conjuncturale, dictate de criterii exterioare domeniului. Încetîncet, am început să cred că, pentru a fi selecționat, trebuie să ilustrezi o anurnită orien-
tare politică, să te încadrezi într-o modă ideologică ren- "tabilă, să corespunzi unor standarde de „actualitate“,
nu-l validează. De ce? Pentru cănu spune niciodată „ce trebuie“. Nu ştie limbajul amabilității ipocrite, nu adoptă atitudini corect şi cochet politice, dă, suverană, cu bâta-n baltă și cu oiștea-n gard. E adorabilă şi iritantă la culme. Spune lucruri care „nu se spun“, insistă obsesiv asupra adevărurilor neconvenabile şi nu-și cântărește cuvintele în funcție de interlocutori, de împrejurări, de reguli formale. Eun perfect exponent a ceea ce aş numi sălbăticia adevărului. Totul pe un fond de candoare absolută, de timiditate cronică, din care orice pompă didactică, orice aroganță sunt excluse. Adevărul e, pentru Herta Miller, o specie a dreptății, un exercițiu de maximă, necomplezentă, sinceritate. În chiar justificarea premiului pe care l-a primit apare cuvântul „francheţe“. E francheţea careoface să apere public România când i se pare că trecutul ei recent nu e cunoscut și valorizat în Vest așa cum se cuvine, dar care o face, de asemenea, să condamne viciile inerțiale ale României, incapabilă să se reformeze, să se purifice, să-și regăsească demnitatea. Aceeaşi francheţe o face
să declare, fără menajamente abile, că bestialitatea comunistă nu e mai prejos decât cea nazistă, că îndelunga tăcerea lui Giinter Grass cu privire la tinerețea sa SS nu e în regulă și nu se potrivește cu zelul său social-democrat, sau că nu poți combate Securitatea folosind chiar cadre ale ei. Un astfel de om stârneşte mai curând antipatie: e clar că nu poate fi domesticit cu discursuri rezonabile, cu premii impozante, cu otenace so-
Premiul Nobel
nu se dă neapărat pentru cuminţenie demagogică
sau pentru experimentalisme şui. Se poate da și pentru autenticitate.
fistică a „nuanţelor“. Or, iată că i se acordă premiul Nobel. Vasăzică, se poate! Nu trebuie neapărat să fii conform cu moravurile curente ca să fii onorat la nivel suprem. Premiul Nobel nu se dă neapărat
pentru cuminţenie demagogică sau pentru experimentalisme şui. Se poate da şi pentru autenticitate. Și pentru simplul şi purul talent. Reacţiile româneşti la premiul Hertei Miller au fost... specifice. Românii au obiceiul să-şi jelească soarta crudă cândnu capătă recunoaştere universală, iar când unul din eiocapătăseenervează. De ce tocmaiel, sautocmai ea?Unii s-au exprimat deja contondent la adresa laureatei, alții şi-orevendică patriotic, chiar dacă până de curând au ignorat-o, sau au tratat-o cu răceală. Să nu ne îmbătăm cu apă rece: Herta Miller eo scriitoare germană. Eaa câştigat o înaltă distincțiepentru limba în care a scris. Din fericire însă, substanța scrisului ei e faptul de a fi trăit, până în 1987, în Banatul românesc, devenit, prin energia ei tenace, personaj de roman. Absurdul sângeros alunei dictaturi comuniste e azvârlit, astfel, în obrazul întregii lumi, iar lumea încă ezitantă, uneori, cu privire la componenta sinistră a stângii extreme, se lasă convinsă, ba chiar reacționează printr-o nobilă plecăciune. Vasăzică se poate! e i
Tot în 2009
Toate cele 16 evenimente







Anul începe sub sumbrul auspiciu al întreruperii furnizării de gaze naturale din Rusia către Europa, pe fondul scandalului politic cu Ucraina.


