Moartea lui Petru Creția

Petru Creţia - un pseudonim pentru Eminescu

In noaptea de luni spre marți a încetat să bată inima unui mare cărturar român, pogt, filozof, traducător, Petru Creţia, personalitate ilustră a scrisului românesc din ultima jumătate de veac. Petru Creţia a fost un cărturar cu spirit înalt, tălmăcitor al fiozofilor greci, un erudit de factură renascentistă cum puţini mai sunt azi. Eminent eminescolog, Petru Creţia este nu doar editor şi comentator al operei poetului naţional, ci şi unul dintre marii noștri intelectuali care, ca şi un Constantin Noica, a visat să facă din . Eminescu omul deplin al culturii române şi o prezenţă vie în conştiinţa națională. Cu Petru Creţia, Eminescu mai moare încă o dată; aşa cum a murit-cu dispariţia e fiecăruia dintre, cei ce şi-au dedicat viaţa . celui ce a scris „Luceafărul“. Petru Creţia studierii şi răspândirii operei lui, de la G. rămâne în cultura română ca unul dintre Călinescu şi Perpessicius şi până la Edgar cele mai proeminente pseudonime. ale Ti Papu si lon Negoitescu ale căror nume * Mihai Eminescu. au devenit, spre gloria lor, pseudonimele - Dumnezeu să-l odihnească!

E he

Nimeni nu e mai presus de nori. De Norii lui paru Creţia, acel tânăr cunoscut cu „48. de ani în urmă, în armura lui de savant tânăr, îngulerăt și trist, melancolic şi comunicativ, hirsut și fratern cu toţi cei de-o 'teapă cu el.

Ca să-l întâlneşti din nou trebuie să ai la dispoziţie un aerostat care să te urce atât de sus încât Pământul să-ţi pară o jucărie de copil. (Costache OL,

Petru Creţia s-a născut la Cluj, în 21 prin puritatea şi jutsu a, tonului, mai ianuarie 1927. Liceul, început aici, l-a + aproape de poezia ideilor şi de duhul vizioterminat la Bucureşti, la „Spiru Haret“. După. . nar-echilibrat care l-a animat, apropiindu-l, prin studii de Hlologie română şi clasică, obține anumite trăsături, de Al. Philippide. A debutat licenţa, în 1951. E promovat cadru didactic - - editorial târziu, în 1979, cu volumul „Norii“, la Universitatea din Capitală, la Catedra de poeme în proză, urmat de culegerea de poeme. limba şi literatura greacă veche, până în 1971, -. „Poezia“ (1983) şi de volumul „Pasărea când țrece cercetător la Institutul de filosofie, Phoenix“ ( 1986). În volumul de eseur? şi studii - iar din 1975, tă Muzeul Literaturii” Roiâne, "„Epos şi logos“ (1981) adună rodul activităţii Aici. conduce revista „Manuscriptum“ şi. sale de clasicist. Ultimul volum-ântum este tot participă la elaborarea ultimelor-volume ale. o culegere de eseuri legate de literatura ediţie: monumentale Eminescu” „O culegere universală, „Catedrala de. ia (1997. A de „Poezii inedite“ eminesciene. (1992) se. tradus mult. din literatura anticilor (Platon, înscrie pe aceeași linie de preocupări. "Coleg=> “Plutarh, Longos, Ovidiu), dar şi din Dante şi de generaţie, şi de facultate” cu unii: „din moderni “TIS. Eliot, Virginia Woolf etc.) reprezențanți ai „Şcolii de la Târgovişte”, este „Cu dispafitia lui Petru Creţia, literatura. şi considerat ca aparţinând, prin unele trăsături "umanioarele pierd pe unul din cei mai devoltarii ale scrisului său, acestei grupări. Opera sa „Slujitori ai lor. :

e poet şi eseist, relătiv restrânsă, se impune | E: Asociația Scriitorilor din Bu dci

pp IN MEMORIAM

Dragul meu Petru,

(...) Aşa stînd lucrurile, cum aş fi putut să te înţeleg? Omul extraodrinar de cultură care erai, traducător din greacă, latină, engleză, franceză și italiană, care te mişcai cu ușurința specialistului în tot atitea culturi, care mă uimea atit de tare încit simțeam nevoia, cu infantilă candoare, să te supun unor probe spre a mă convinge din nou că aşa ceva există cu adevărat — îți deschideam volumul de Complete Works a/ /ui Shakespeare la întîmplare, sau volume din Platon, şi îți ceream să traduci pe loc, ceea ce, spre stupefacția mea, se petrecea de fiecare dată, fără urmă de ezitare —, omul cu care mă prindea noaptea despicînd concepte şi urmărind o idee pînă la punctul în care mintea mi se tulbura şi puterile mă lăsau, în timp ce tu erai gata să mergi mai departe — fapt pentru care îmi plăcea să te consider „cea mai pură inteligenţă din România“ şi să te aşez la loc de cinste, alături de Noica şi de Andrei —, ajunseseşi să scrii, nu îndelung promisul tratat despre contingenţă, nu traducerea celor 27 de dialoguri ale lui Platon pe care, cu greaca ta, ai fi putut-o face singur în trei-patru ani, ci un volum de poeme şi acea stranie carte intitulată Norii, zănatică destrăbălare a gratuităţii într-o lume ticsită de prea multe şi aspre determinări.

Norii. /-ai scos dintr-o ladă aşezată în podul casei părinteşti, unde zăcuseră vreme de zece ani. Iţi fusese pesemne ruşine de ei, măsuraţi de la înălțimea morgii universitare şi cu exigenţa vremii cînd scriai articole savante, de nimeni citite, despre condiţionala greacă. l-ai scos şi, cu ei, a ieşit la lumină un prinţ al scrisului travestit pînă atunci în haine de împrumut. Era o carte fără pereche, scrisă ---- sporadic timp de cincisprezece ani, neprevăzută într-un plan, fără contract de editură, scrisă anume cu ochii pe cer, supremă detaşare de toate cîte, în vremea aceea, erau atit de. tulburi şi cenușii. O carte în care erai liber şi care sfida portretul en pied al „filologului, eseistului şi omului de cultură“ Petru Creţia. (...)

GABRIEL LIICEANU către PETRU CREȚIA

(Păltiniş, 28 martie 1985)

Anul Viu

(...) În celălalt stop-cadru este chipul lui Petru Creţia proiectat pe albul aproximativ al zidului, sub bolta desfrunzită de viță de vie: sîntem în curtea editurii „Cartea Românească“. Ne tot învîrtim, căutînd un loc unde să nu fim auziţi, în fine, rămînem chiar sub geamul casieriei, deşi un ciudat băiat cu geantă pe umăr se tot învirte în jurul nostru, să fi venit după domnul Paleologu? Cine mi-a şoptit „miine să urmăreşti BBC-ul, e un text al lui Petru Creţia, foarte tare, poate chiar despre...“? Lîngă zid e rezemată bicicleta lui Gabriel Liiceanu, el mi-a spus „Petru nu trebuie lăsat singur. Trebuie să-l sunăm la telefon, dacă se întîmplă ceva trebuie să mergem cu toţii la el, la Uniune. Dacă am fi făcut asta acum un an, Dinescu n-ar avea pază la poartă — poate. Am întîrziat, dar de-acum înainte...“.

E marți, 18 decembrie, poate undeva jocurile sint gata făcute, poate există azi, marţi, 18 decembrie, oameni care ştiu ce-are să urmeze? Doar ei ar putea privi condescendent emoția păstrată intactă, din toate acele zile care par că au fost ieri. Neliniştea din ochii lui Gabriel Liiceanu va creşte peste o zi, după discursul lui Ceauşescu despre cei vînduţi occidentului: „sînt îngrijorat pentru Petru“. Textul lui, difuzat joi, 21 decembrie, cînd moartea umbla pe stradă. Stop-cadrul cu chipul lui Petru Creția, lumina decisă din*ochii lui, ce bine înţeleg tot ce-mi spune. „Am crezut că este suficientă rezistenţa prin cultură, dar nu e aşa. În toamna aceasta, la Oxford, m-am decis, deşi eram atit de bine primit. Dar trebuie să facem ceva pentru ca România să fie privită altfel în Europa. Înţelegi, nu?“ i

Acest sentiment nemaitrăit, care poartă un nume banal: solidaritatea. Proiectul textelor succesive (cele individuale mai ales — al lui Petru Creţia, al lui Gabriel Liiceanu, al lui Andrei Pleşu), gindite pentru a provoca explozii în lanţ în conştiinţa publică — şi nefiind altceva decit probele tensiunii unanime, ajunsă de nesuportat.

A acelui acum ori niciodată, care se va cînta în stradă.

GABRIELA ADAMEȘTEANU („22“, 17 mai 1990)

Cel mai minunat dar al lui Petru Creţia mi se părea a fi forța sa empatică. Dar la el, empatia nu era identificarea solemnă, fermă şi liniştită care mă duce cu gindul la Mihai Şora. Petru Creţia se identifica nu doar cu esenţele, ci şi cu lumea de curcubeu a maya. De aceea, Creţia nu era numai înțelegător, ci şi frenetic. Nu numai apropiat, ci şi iubitor. Întilnirea lui Petru Creţia cu lumea păstra interogaţia, păstra jubilaţia descoperirii empatice. S-a spus, oarecum neutru: viaţa lui Creţia a fost dedicată culturii. Sau: era un spirit academic. Cred că toate acestea constituiau doar un epifenomen al vieții lui Petru Creţia.

GABRIEL ANDREESCU (16 aprilie 1997)

Născut la Cluj, în 21 ianuarie 1927, Liceul, început aici, l-a terminat la Bucureşti, la „Spiru Haret". După studii de filologie română şi clasică, obține licenţa, în 1951, E promovat cadru didactic la Universitatea dir, Capitală, la Catedra de limba și literatura greacă veche, pină în 1971, cînd trece cercetător la Institutul de filosofie, 1975, la Muzeul Literaturii Române. Aici conduce revista Manuscriptum şi participă la elaborarea ultimelor volume ale ediţiei monumentale Eminescu. Q culegere de Poezii inedite

em ne (1992) se înscrie pe aceeaşi linie de p ri. Coleg de generaţie şi de faolitate cu unii

e tea prin unele ti

IN MEMORIAM vi

Cum ai putea omagia viaţa, traseul spiritual al unui cărturar de excepţie, dincolo de cuvintele, frazele sau textele de circumstanţă ce însoțesc mai

* întotdeauna moartea unui om de cultură? Am crezut de cuviinţă ca să readucem în ip cititorilor două texte care reflectă nobl moral al omului Petru Creţia, frumusețea scrisului său ce, peste generații, va continua

Scrisoare către Monica Lovinescu şi Virgil lerunca Oxford

Dacă textul serveşte la ceva (şi eu pentru asta l-am scris şi pentru asta mă întorc în ţară) e bine să fie difuzat pe 26 ianuarie, de cei 72 de ani ai dictatorului, ca un modest dar. Textul e în multe feluri tardiv, dar tot mai bine decit prea tirziu. A propos, dacă survine ceva important, folosiţi-l. L-am imprimat, împreună cu două poezii (Poesia, p. 41 şi 98) aici, în Oxford, la BBC, pentru voi şi pentru ei. Cristian Mititelu a promis să vă trimită caseta. Însă mi-e drag să ştiu că orice hotărire e a voastră. (...)

Ştiu grija voastră pentru noi: să nu vă fie grijă de mine, o să mă descurc. lar dacă nu, cu atita mai rău. Preţul prea lungii noastre zăbave trebuie plătit şi sînt pregătit să o fac pină la capăt. Las „iubirii voastre pentru țară delicata grijă de a devedetiza acest demers, oricit ar fi Occidentul de sensibil la exhibiţionism. Ce am scris am scris în ruşine şi în întristare şi în durere pentru veacul țării, nu ca să-mi asum vreun rol. Ca şivoi: aţi Slujit-o cu ce aţi putut o viață de oameni (şi ce oameni) şi nu răsună lumea de numele vostru. Dar jocul pe care l-aţi dus îl simt şi îl ştiu. Să fiţi binecuvintaţi. Aş vrea să vă mai văd, să mai vorbim, să putem ride, dar mai ales să închinăm un pahar de ce-o fi pentru o nouă Europă şi să stropim din el pămîntul pentru morţii noștri şi pentru anii noştri duşi. Probabil vom putea, mai devreme sau mai tirziu. Dacă nu, rămine cinstea consensului nostru şi, vie, nădejdea. Vă îmbrăţişez tare de tot. .

Petru

Scrisoare către Gabriela Adameşteanu Dragă Gabriela,

In 13 noiembrie 1989, la sfirşitul unei şederi de 3 luni în Oxford, unde am tradus Timaios şi m-am ocupat de Marcus Aurelius şi unde am fost extrem de bine primit şi tratat, m-am hotărit să rup orice formă de compromis cu regimul din țară, am sunat la BBC şi, peste două ore, am citit, la oficiul BBC din Oxford, textul pe care ţi-l dau. În ziua de 15 noiembrie m-am întors în țară, nu înainte de a-i ruga pe cei de acolo să găsească momentul cel mai potrivit pentru difuzare. Au ales seara de 21 decembrie (dar încă dinainte ca evenimentele să se precipite) şi textul a fost difuzat în timp ce regimul intra în criza pe care o ştim. După căderea lui, a fost publicat în România literară, în primul număr de după revoluţie. Nu am vrut niciodată să mă prevalez de riscul asumat atunci, dar astăzi, cînd se contestă atit luciditatea cit şi moralitatea mea politică, mă simt înclinat să ţi-l încredințez. Mai ales că, atunci,- a fost gîndit ca un text antitotalitar, adică anticeauşist, coordonabil cu orice activitate de același fel. Astăzi m-aş bucura să fie citit ca un iext anticomunist. »

Petru (8 mai 1990)

- Un sentiment uitat

Tot mai puţinora dintre noi şi tot mai rar ne este ruşine. Cîţi mai ţinem te obrazul cînd ni se face ruşine? Ne scapă iniţia ruşinii şi locul ei în lumea sufletului şi în lumea oamenilor.

minte doge care ne înro însăşi dei

Sfirşit de veac în România

(...) Starea de lucruri din România, rod al unei dictaturi personale fără analog în aceşti ani ai continentului, a devenit sau, mai exact, a fost dintotdeauna de netolerat. Nimeni, a; niciodată, nici măcar puternicele imperii care ne-au împresurat nevoile şi neamul, care ne-au îngenuncheat şi ne-au secătuit veac după veac, întîrziindu-ne în drumul nostru firesc, nu au adus ţării, de data asta dinlăuntrul ei, atîta rău şi un rău atit de adînc şi de greu reparabil, cu atit de iresponsabilă siluire a vechilor datini, un faliment atît de radical al bunului trai, al bunei culturi, al bunelor relaţii dintre oameni, al bunului nume al ţării, al bunei speranţe. Insăşi integritatea teritoriului naţional este pusă în joc, prin politica dezastruoasă dusă în privinţa Transilvaniei şi prin totala indiferenţă, ba chiar ostilitatea cu care e privită de conducerea de la Bucureşti soarta conaţionalilor noştri din Basarabia. De fapt, e firesc: ei sînt reprezentanţii noştri activi şi neînfricaţi în lupta pentru renașterea naţională. Singuri ei, dintre toţi românii, se înscriu astăzi în contextul ireversibilei emancipări a Răsăritului Europei. Noi, ceilalţi, părem a vrea să rămînem, în ochii lumii, în ochii noştri, în ochii copiilor noştri, singurii pe deplin înjosiţi şi înfrînţi.

Să fie chiar aşa? Ştiu că glasul meu e prea mic şi prea însingurat pentru a da acestei întrebări toată gravitatea cuvenită. Tocmai de aceea, mă voi mărgini s-o adresez mie însumi şi confraţilor mei, scriitorilor, profesorilor şi cercetătorilor, atîţia cîţi am mai rămas. Oare noi, în principiu fruntaşi ai conştiinţei naţionale, nu

strige împotriva minciunii,

şi angajamentul a fricii, a laşităţii. — a pi 225

avem datoria, faţă de ţară şi de noi, să analizăm formele subtile de compromis în care ne-am instalat? Am ajuns să credem că glasul nostru nu mai contează. Dar nu-i adevărat. Nu contează doar pentru că e mut şi, de altfel, dincolo de orice efect posibil, rămîne să ne întrebăm ce relaţie se va institui între opera noastră şi conştiinţa noastră, cînd-ne vom da seama că am lipsit de la ceasul istoriei.

L-am sărbătorit, aşa cum am putut, pe Eminescu. Dar unde e lecţia lui? De ce nu l-am pus, aşa cum merită din plin, între noi şi umilitoarea noastră laşitate? Cînd cea mai înaltă demnitate a lui, intransigenţa aceea fierbinte şi pură, trebuia să ne stea drept pildă. Ne-a convenit să credem în eficienţa unor mici strategii, ne-am complăcut în ideea minor elitistă că e mai bine să avem miinile libere, ca să facem puţinul care poate fi făcut. Dar miinile celor luminaţi cresc din puterea, din neînfrîngerea şi din neîntinarea sufletului. Altfel nu mai sînt bune decit să ne iscălească demisia de la rolul pe care ni l-am arogat.

Să nu ne întrebe cei care vin după noi: ce aţi făcut pentru a legitima poziţia şi demnitatea : ării în noua structură a comunităţii europene? i: ce aţi făcut cu gîndul şi durerea atitui sînge vărsat de-a lungul vremii, ca să fim ce se cuvine

«să fim şi am mai putea să fim?

lar cine va bate miine sau poimiine la uşa noastră, uii român ca şi noi, să ştie bine căne temem. Dar de un singur lucru: de judecata urmaşilor noştri.

(Text difuzat pe 21 decembrie 1989 de BBC)

popa. - z e Dr PAL ea de Ca Da pf da iii

alb. Trebuie să-i adăugăm, în judecata despre noi, ba chiar un fenomen supraordonat şi determinant, neruşinarea, acest flagel devenit endemic care ne-a biîntuit în lungii ani ai înjosirii noastre. Nimeni nu spune să nu-şi

caute tot omul de binele şi de sporul lui, dar nu cu acest preţ. Cum ne uităm

mai bine, cum vedem mai clar că ceea ce a definit şi defineşte global şi esenţial plebea morală a lumii noastre este neruşinarea, ca principiu de abolire a oricărui scrupul. Încolțească subit şi arzător în sufletele noastre,

Ruşinea în sine, nu remuşcarea, nu regretul analitic că ai făcut sau spus ceva care nu trebuia făcut sau spus. Şi nu ruşinea de qirieva anume, de un altul, ci ruşinea intranzitivă şi nemijlocită de un act, de o conduită, de o viăţă, de tine însuţi, de tot ce n-ai ştiut să faci şi să nu fii ca să nu-ţi fie ruşine. Desigur, extensia în suflet a ruşinii variază după acte, după natura lor, după durata lor, după cuprinderea şi după cuprinsul lor. Şi după consecinţe. Sînt ruşini care purifică şi adere ne altele care distrug relaţia ta cu tine şi cu lumea. Altele care doar te otrăvesc sau te blochează.

Totul depinde de cît de sera p de activ este în tine sentimentul cuviinţei

i al cinstei şi, în ultimă analiză, de rangul demnităţii tale şi al onoarei tale. uşinea pe care în stare să o resimți, calitatea şi funcţia ei sînt direct

proporţionale cu calitatea ta morală şi cu identitățile de care ești în stare. i apoi nue în joc numai ruşinea retrospectivă, aceea care îţi î „ca formă intimă şi adîncă a sensibilităţii, actele trecute, ținuta pe care ai avut-o pînă în ceasul în sate i se ruşine. În sufletul ein u Rate de e-ţj dem în felul acesta organic şi aproape lex 'gata săvirşite se asociază cu ruşinea prospectivă, profilactică şi inhibitorie. Alături de ruşinea că există, corelativă, şi ruşinea sa.

Doamne, cît ne-a lipsit în a ani din veac. Am devenit conştienţi de „ răul pe care ni lau fct denim mirii măsluirea, albul negru arian]

printr-o minune şi într-o sfintă oră, ruşinea de ce am săvirşit şi de ce am fost, ruşinea de noi:şi de urmaşii noştri, şi trei sferturi din relele şi patimile naţiei noastre s-arirosi în scurtă vreme, ca un groaznic vis.

(Articol publicat în revista „22* nr. 30 din 10 august 1990) pi Gerd 374723

pik . .

% = “Petia, Tomis pepe Vomgie + E

cica evcole 2a ceva (atu Perl male Cani map Și pentur «ol mi tubre îa far) « bu fe

stehant pe 26 faouuret „aa ces 2 dani asi ic fate ee sin taoztiait” dar şi

„er Mana e “n aheette joc Arcam, ui ÎI armă Ge decit prea featu. A prrpea: dlaci Sha înc eee tepilin? + Jotmi jr-€. Lam negii, Dupereasta ta desi presă Cliinapma aa) nui, on je ta BB. pont vai i pentu et. Beit

aibe „a premi 5ă vi Bimulă caen înot mire dy si şin ea exe fehun av a :

E et a