Inaugurarea Muzeului Țăranului Român

Muzeul “Ţăranului Român s-a gurat sub semnul Crucii.

Crucea ca obiect

O expoziţie având ca temă „Crucea“, aşa cum e cea inaugurată de curând la Muzeul Ţăranului Român, este o întreprindere incitantă şi riscantă. In-

tr-un context cultural insalubru şi is-

teric — în care ierarhii valorice nu prea există ; în care mantrele, pentadele sacre, numerele de aur, apocalipsele și cabalele de tot felul trec drept roadă supremă a conştiinţei reflexive ; în care somităţi academice pozează în guru sau vâslesc prin nămolul dâmboviţean căutând piatra filosofală (ce transformă medalia „Prietenii Cărţii“ în premiul Nobel); în care cercetători cu pretenţii se ocupă de misterele şarpelui Kundalini și de Imperiul Pelasg cu capitala pe vârful ' Omu — într-un asemenea vacarm orice încercare de a

sonda profunzimi ameninţă să adauge .

încă o voce la concertul obositor şi îndigest al mistagogilor ; joacă deci la limita autocompromiterii. Şi. cine îşi

poate lua senin răspunderea de a com= promite Crucea ? Expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român pică. în acest climat ca o spălătură de bun simţ. Ca o înjurătură ţărănească de la mama ei în mijlocul unor hermeneutici ro-= coco, punctând momentul, răcorind capetele. înfierbântate. Știind că orice muzeu — şi mai ales unul etnografic — trădează inevitabil exponatele scoţân= du-le din realitatea în care se nasc, trăiesc și mor, expoziția nu-şi propune să realizeze imposibilul. Ca atare, e mută, lipsită de explicaţii. Îţi răstoarnă în cap o grămadă de lucruri frumoase. Tu treci şi le priveşti..Crucea este în .ele — sau în jurul lor. Nu se află acolo pentru a simboliza ceva, ci pentru a alcătui ceva. Anume chiar obiectele. Ultima sală a expoziţiei, numită „Crucea peste tot“, e sin= gura care acceptă să vorbească : „Oare nu se poate ca omul să vină şi să se confrunte pur şi simplu cu obiectul ?* „Crucea există în orice construcţie, în orice obiect ; e sursa de durabil pentru îmbinare, ţesere, împletire. Not suntem mai atenţi. la cruce pentru că suntem creştini. Prin răstignirea lui Hristos ea a devenit pentru noi semn de viaţă“. „Omul, vrea, nu vrea, de cruce nu scapă. Şi nu scapă spre binele lui“. Vizitaţi expoziţia lăsând acasă . dicţionarul de simboluri. . SORIN IONIŢĂ

Muzeul Ţăranului Român s-a reîntors “acasă”

Prin 1953, în clădirea din

şoseaua Kiseleff nr. 3, se instala .

Muzeul de Istorie PMR (devenit ulterior PCR). Nu întîmplător mari ideologi ai vremii au uzurpat spaţiul instituţiei (poate cea mai încărcată de istorie a românilor), plasînd aici ceea ce, lipsit de istorie, era doar fals, oroare şi minciună.

Muzeul Ţăranului Român s-a deschis oficial luni 19 aprilie, în a doua zi de Paşti, cu expunerea Crucea. De ce tocmai Crucea? “Am gîndit această temă — a precizat dl. Horia Bernea, directorul muzeului — pentru că este cea mai puţin limitativă şi pentru că prin cruce se poate îngloba tot.”

În civilizaţia creată de ţăranul român, crucea poate fi întîlnită pretutindeni: de la elementele de construcţie la obiectele de uz casnic, de la limbaj la ornamentele de pe țesături, ceramică, lemn.

Preocuparea majoră a echipei de la Muzeul Ţăranului Român a fost

de a dezvălui în permanenţă pe cel care se află în spatele obiectelor: țăranul. Asumîndu-şi acest proiect antropologic, Muzeul Ţăranului Român a-evitat “muzeificarea” ţăranului, - obiectele expuse subordonează spaţiul (uneori provocator), iar vizitatorul devine martorul unui întreg proces de creaţie capabil să dezvăluie mentalitatea şi sensibilitatea omului tradiţional. (Remarcabil este faptul că din inventarul Muzeului de Artă Populară nu s-a constatat lipsa nici unui obiect.)

La vernisaj au fost prezenţi dl. Mihai Golu, ministrul Culturii, artişti, oameni de cultură, reprezentanţi ai clerului, diplomaţi, ziarişti.

Nu poate fi trecută sub tăcere nici prezenţa d-lui Andrei Pleşu, primul ministru al Culturii de după 1989, cel care a reînființat Muzeul Ţăranului Român. (RODICA PALADE)

MUZEUL ŢĂRANULUI | Horia Bernea reconstituie Paradisul nostru pierdut

Ţăranului român îşi

recapătă palatul A doua zi după Paşte, misteriosul palat roşu din Şoseaua Kiseleff prinsese viaţă: steagurile flutură la intrare, luminile s-au aprins în balcoanele de obicei mohorâte. Muzeul Ţăranului Român se deschidea spre lume după trei ani de existenţă în spatele zidurilor, primindu-şi primii oaspeţi cu o expoziţie consacrată Crucii. La ora vernisajului, elita Bucureştiului invadează sălile monahale presărate de cruci înscrise în piatră, sticlă, lână, lemn şi borangic. Afară, trecătorii de pe Kiseleff îşi mărturisesc ignoranţa: nu ştiu ce fel de instituţie se află în palatul de cărămidă, nu ştiu de ce arcadele sunt iluminate feeric şi nu înţeleg de ce ar mai avea nevoie România de un muzeu naţional dedicat ţăranului. Horia Bernea, directorul muzeului, se întristează: "Cum să nu existe un asemenea muzeu într-o ţară a cărei viaţă spirituală a fost vreme de sute de ani asigurată de țărănime ? Ne-am obişnuit noi prost: ne-am obişnuit să nu existe! Muzeul Ţăranului umple un vid, el spune: Aceştia suntem noi, uite cum arătăm!" Pictorul Bernea a devenit director în 1990. Indată după “ Revoluţie, ministrul Culturii Andrei Pleşu semna ordinul de înfiinţare - a muzeului, îl proiecta ca un muzeu de „antropologie culturală dotat cu un centru propriu de cercetare “ şi încredința unui artist plastic celebru dificila misiune de a-l crea. Muzeul Ţăranului are însă nevoie de timp ca să pătrundă în peisajul mental al bucureşteanului. intrebat la conferinţa de presă de ce întâi de toate Crucea, Horia Bernea răspunde: “Este un act de exorcizare: » gândlți-vă în ce loc ne aflăm !* “Ne aflăm într-o clădire ridicată de boierul Tzigara-Samurcaş „şi construit anume pentru-un muzeu naţional! de artă țărănească. Din nel

. muzeu însă într-o tormulă

condensată. Alături de parcursul Crucii, celelalte expoziţii îşi aşteaptă şi ele vizitatorii. La eiaj - scoarțe somptuoase, în anexe - litografiile decolorate ale lui Szathmari, dispuse de loana Popescu într-o scenografie spectaculoasă, iar la intrare - sala despre Picu Pătruţ, călugăr-țăran din Mărginimea Sibiului.

Fastul unei țesături deşirate

Străbătând cele şapie săli ale Crucii, vizitatorul a păşit într-un parcurs inițiatic. El se deschide în sala Puterea Crucii. Aici piesa centrală e o troiță arhaică, adăpostită într-o adevărată odaie cu acoperiş şi cerdac. O troiţă-casă. După ce a fost achiziționată de la preotul satului, țăranii şi-au pierdut cumpătul văzându-se fără ea. Acum satul a rămas fără putere, s-au plâns ei şi nu au încetat până ce nu li s-a făcut alta la fel. În cale îţi răsare apoi un arbore halucinant acoperit de cruci pictate. Stătea la marginea satului ca să îi apere vatra de duhurile rele. E sala Folosul Crucii. Aici s-au expus lucruri care poartă crucea ca însemn magic: ca să fie de folos, să regenereze, să apere. Străbaţi o alee străjuită de manechine înveşmântate ţărăneşte. E Frumusejea Crucii : în cusături crucea apare ca ornament, ca semn gratic frumos. Intri pe urmă în încăperea Fast. Spaţiul cel mai drag artistului Horia Bernea. Insă fastul obiectului țărănesc răsare din

ează: muzeul::-închinati-»

partidului comunist şi figurilor “lui tutelare: Marx,Engels, in. Astăzi expunerea

, act cu valoare repa-. ratorie, ocupă un sfert din palat: ea va exista şi în viitorul

lucruri nespus de umile: o ferestruică de lemn, un covor destrămat, o nătramă îngălbenită, o cruce cu braţul rupt, o turcă simplă de tors. “Fiindcă este un fast născut din raporturi bine dominate, nu din materiale prejioase”;

gândeşte pictorul. Pentru a.

pune în lumină aceste proporţii fericite, el a montat umilele obiecte ţărăneşti în aranjamente vizuale rafinate - acoperind pereţii şi bolta cu faimoasele sale rozuri şi portocaliuri celeste. Pătrunzi apoi într-o sală ovală, cu pereţii înveliți de strane bisericeşti. E o sală de trecere în traseu: Reculegere. Stai în penumbră, contempli o țesătură agăţată pe un perete alb, te odihneşti. Ajungi în încăperea Moaşte. Treci pa lângă bârne negre, imense, calcinate de timp. Par oasele unui animal mitic. Este scheletul unei biserici năruite din Munţii Apuseni. Alături, o.marmură cu inscripții din epoca romană. Sătenii au folosit-o, pe jumătate îngropată în pământ, ca masă de altar.

Sala a şaptea se numeşte Crucea-i peste tot. În ea sunt obiecte pe care nu este vizibil semnul crucii. “Dar întotdeauna -găseşti în însăşi structura materiei această încrucişare de forţe: o orizontală şi o verticală care se întâlnesc, explică Horia Bernea. Era o sală greu de realizat, pentru că ea concentrează întregul nostru discurs. Este spaţiul care afirmă

omniprezenţa crucii, care

mărturiseşte omniprezenţa divinului în țesătura lumii”. Şi autoarea sălii, Irina Nicolau, a aşezat cu îndrăzneală într-un raft crabi şi cărăbuşi care-şi poartă crucea pe spinare, împrumutaţi de la Antipa, şi libelule cu aripile desfăcute în zbor. Cum îşi detineşte Horia Bernea principiile muzeografice ? "Cred că eu incere să practic de fapt o muzeografie mărturisitoare”.

0 irumoasă fotografie

i veciie i

In viziunea lui Bernea, românul emblematic arată ca în fotografiile de la începutul secolului: “Când văd în fotografii tipul de ţăran din Făgăraş, înalt, cu pălărie, cu fluier, eu am cu claritate în minte imaginea unei civilizaţii rotunde şi pertect închegate”. A pune în circulaţie această imagine a românului, iată pariul pe care şi-l asumă Horia Bernea. Directorul de muzeu încearcă să repare marea nedreptate istorică făcută ţăranului român de comunişti. Dar povara gestului reparator ar putea deveni strivitoare: satul tradiţional riscă să strălucească într-o nefirească lumină paradisiacă. lar Bernea riscă să reînnoade o tradiţie desuetă a gândirii interbelice în dauna lucidităţii unui demers antropologic modern. Teoreticienii. specificului naţional elogiau cu decenii în urmă cuminţenia, înţelep-= ciunea şi măsura românească. Astăzi, apăsând pe jumătatea

luminoasă a universului țărănesc, Muzeul Ţăranului poate rata complexitatea | obiectului său de studiu. | Specialiştii în cultură populară | nu-i vot reproşa însă lui Horia Bernea excesiva serenitate în care învăluie lumea ţăranului. Cultura noastră, datorită îmbibării ei cu Noica, va mai rămâne multă vreme în această tundătură teoretică,

Arta de a întățişa țărănia . Însă modul imaginativ de

expunere al pictorului contrariază din plin obişnuinţele prătuite ale muzeogrătilor “noştri. Obiscte puţine, lipsite de etichete, prinse în ansambluri simple şi rafinate. E un mod de expunere cara încaar: că să regăsească fascinația obiectului, care lasă loc în jur, pentru ca anergia închisă în el să poată iradia. “"Aigoarea ştiinţitică e omorâtoare. - atitmă Bernea. În muzeu lucrurile trebuie să cânte, nu să jină conferințe ! in ce-l priveşte pe vizitatorul nemulțumit de absența explicaţiilor, e! se poale relugia in cabinetele de studiu, alcătuite cu minuţie de grupul de specialişti”, "O obiacţie: înregistrată în finalul venisajului: "Un mare artist, oricât s-ar strădui, ni va pune în scenă decat propriile fantasme. Are dreptul să o facă într-o institujie de importanță naţională ? Muzeul Ţăranului e mai curând,. un muzeu de compoziții Horii Bernea cu piese ţărăneşti!” Andrei Pleşu, chestionat despre drepturile directorilor de muzee de a înconjura obiectele cu nimburi, ripostează: “Am avut ani întregi instituții impersonale! nostru, din pricina regimului totalitar, ideea de instituţie naţională are această notă impersonală. Dar instituţiile de cultură nu trăiesc decât prin personalitate ! Am avut destul

Y performanţe abstracte, lucruri

lipsite de orice marcă personală. Cred că a venit vremea

> ca anumite pajaanălăii de

“anumit. stil; Eu cred că

anvergură, cum Pintilie, Ani

„să şi asum inst i. săJe impună un:

obişnuința de a face mereu

! Jucruri standard poate fi > depăşit.

Liliana Stoicescu

CULTVvRĂ

ERNEA

Ţara aceasta va avea încă mult timp ţărani

Interviu realizat de OANA ARMEANU

Nei n-am intrat în Muzeul PCR ca nişte “revoluționari” „ care dau foc : Cam sţi gindit refacerea Muzeului Tirenatui în cei trei ani de cînd aflaţi în conducerea lui?

Întti am luat-o mai în uşor, pentru că nu am știut de fapt ce mă aşteaptă. Decă ag fi ştiut, nu mă mai apucam. Credeam că vin să fac un muzeu şi, pentru că aveam o imagine global recu-

re zona asta geografică,

în care m-am născut şi desire Dea în care am trăit şi la care mult, am zis că o să reuşesc la urmă. Dar nu mi-am închipuit va fi atit de greu să desființezi muPCR, căci noi n-am intrat aici ca adevăraţi “revoluționari” care adulucrurile grămadă şi le dau foc. Noi predat toate obiectele, ca să rămînă al memoriei noastre. Pe de , n-am avut un tratament prede muzeu care se înființează, t aceleaşi sume ca şi muzeele

ine. Sigur că bugetul Mini: turii n-ar fi putut aloca sumele necesare, dar aceasta s-ar fi putut face la nivel guvernamental. Într-un fel, noi am făcut muzeul din nimic, dacă ţinem cont de preţurile actuale. Cum vă explicaţi încredințarea Muzeului 'ȚăraRomân unui pictor, în locul unui

, istoric de artă etc.?

Este o coincidență cu o Eee de alte meleaguri, din acest punct de vedere, fiind, fâră voia noastră, într-un fel de avangardă. Andrei Pleşu şi Dan Hăulică ştiau cît de obsedat am fost de degradarea Și strivirea civilizaţiei tradiionale româneşti, pe care am încercat să o recuperez în pictură, făcînd din ea o armă “de memorie”, şi au considerat că aş putea avea o viziune globalizatoa-

"re mai mult decît ar avea-o un etnograf, un muzeograf, un sociolog, un antropolog — eu fiind puţin din toate şi "nimic. Poate că, de fapt, singura calitate pe care într-adevăr o am în această privinţă este o mare informaţie vizuală şi o memorie anormală în domeniul vizualului: a figurilor, a locurilor, a spațiilor, a obiectelor. Spuneam că e o coincidenţă pentru că acum în Franta se consideră că muzeografia se află într-o criză poststructuralistă şi post-, să zicem, semi. otică şi toate curentele care au bintuit gindirea europeană se află într-un im-

din pricina unui grad prea mare de formalizare, care a dus la 0 distrugere nu numai a informaţiei, ci chiăr a bucuriei de a fi informat. Directorul Luvrului, care a fost aici zilele trecute, îmi spunea că ar vrea ca prezentarea Muzeului Ţăranului Român, pe care o voi face la Luvru în iunie, să aibă mai puţin punctul de vedere al unui muzeograf şi mai mult al unui pictor, deci al unui integrator. În Franţa, de exemplu, Muzeul de artă modernă din Nîmes a fost încredințat acum unui arhitect englez, nu unui critic de artă.

age!

„ Soluţia nu e ca Muzeul să cumpere biserici de lemn, _ ci ca ele să rămînă la locul lor Ce loc credeţi că poate să ocupe

Muzeul Ţăranului Român într-o lume

în continuă cibernetizare şi robotizare,

care se îndreaptă spre alte valori decit cele tradiționale?

Eu îi văd un rol enorm, pe care sper că-l va avea independent de puterile mele şi de mizeria financiară în care e tinută cultura. Cred că va fi un reper de maximă importanţă pentru omul viitor, care-şi va fi pierdut complet rădăcinile şi care va vrea poate să vadă la un moment dat cine a fost. Va fi imposibil să-şi recupereze această dimensiune irc nu va exista un astfel de muzeu.

„ Din acest punct de vedere e foarte

urgentă acoperirea unor lacune, pentru că în curînd vor dispărea oamenii, obiectele, muzicienii care cîntă încă în felul în care se cînta în satul lor, nu după antena satelit. E limpede că în 3-4-5 ani lucrurile acestea se vor schimba complet. Lumea ţărănească, după ce a fost programatic distrusă, este acum în mod biologic, aş spune, în curs de degradare iremediabilă. Apoi cuim se poate ca o ţară care consideră că adevărata ei istorie este civilizaţia rurală să nu aibă un muzeu național de

O adevărată ci nu se poate grefa

decît pe acest fond țărănesc

Cum se raportează Muzeul Ţăranului Român la civilizaţia sătească actuală? Va trebui să ne ocupăm de ţăranul

de acum, aşa cum e, pentru că țara asta va avea încă mult timp tărani (pe jumătate, pe sfert, stricaţi, nestricaţi), dar vor fi. Avem deja o carte foarte bună despre Dobrotești şi o alta despre satul Nucşoara, după cazul Rizea. Acest tip de studii ar trebui să ia o amploare mai mare, ca să putem întelege ce s-a întimplat şi cum a fost posibil să se ajungă acolo. Studiile pot fi dublate de simpozioane, conferinte de presă, de o mediatizare foarte serioasă, pentru ca oamenii să înțeleagă că n-am ajuns întimplător cam ultimii din Europa, “în afară de Albania”, cum se spune.

Credeţi că civilizaţia sătească poate fi recuperată sau e definitiv pierdută? Recuperată poate, dar nu reînviată.

Chiar fără acest program de distrugere, ea oricum s-ar fi degradat lent, cum s-a degradat în Franta timp de 200 de ani.

ilizaţie

9 dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, nu mă mai apucam O Muzeul Ţăranului Roma va fi prezentat în iunie la Luvru E civilizaţia țărânească e în curs de degradare iremediabilă O țăranul va exista, dar viața tradiţională nu E priveam arta populară ca un pictor, nu ca unul care o să facă un muzeu O

artă şi tradiţii, deci un muzeu al ţăranului?

In procesul acesta de recuperare ar trebui să se implice şi alte instituţii, părind, de exemplu, biseri reparîndu-le, întreținîndu-le acolo unde se află, ar putea să-i învețe pe țărani să devină conştienţi de valoarea lor. O birnă de la o biserică e un lucru foarte valoros, nu se pune pe foc. Noi am cumpăret ase biserici: patru au rămas pe loc şi louă sînt aici. Una din ele, care era în ultimul hal, putrezită, am expus-o în chip de mostră într-una din săli. Este una din piesele emoţionante, dar nu asta e calea, ca eu să cumpăr biserici şi să fac din muzeu un fel de depozit A biserici. Ele trebuie să rămînă acolo unde sînt.

Se pot face diverse lucruri, de exemplu organizarea unor simpozioane, cum a fost “Muzeul misionar”. Se pot organiza mici expoziţii cu lucruri neimportante, nu de patrimoniu. Ar trebui să avem rubrici speciale în ziare şi mai ales la radio şi televiziune, pentru că e un dezastru modul în care se prezintă în continuare arta ţărănească. Muzica ţărănească este ceva lamentabil, mai grav decit în timpul lui Ceauşescu. Am văzut zilele trecute înr-o emisiune la televizor nişte lucruri jenante, un refuz al autenticului pe care l-au avut cel mai molt (nu ştiu de ce) comuniştii români. Am încercat mereu să înțeleg de ce ei au fost cei mai “toape” dintre toti şi cred că din cauză că noi n-am avut într-adevăr comunişti, ci pleavă intrată în partid din oportunism. Bulgarii prezentau la televiziune un țăran cu o vioară, unul cu o cobză şi altul cu un cimpoi. Noi prezentăm 40 de violonişti, cu 17 contrabandişti, cu 8 femei care cîntă la fluier, îmbrăcate în stil shop-ist, tărani cu pantaloni evazaţi, decoruri

in furci supradimensionate şi muzica şi tot produsul coerent oribile. Noi avem specialişti aproape în toate domeniile artei populare, dar ei nu sînt folosiţi pentru că există mafii, interese. În trei ani n-am fost în stare să acordăm o oră pe săptămînă la televiziune în care să-i arătăm omului că acea casă pe care el o construieşte e urită, iar cealaltă veche e frumoasă, dar spunem că vina e numai a lui Ceauşescu. Vrem să facem să circule un anumit tip de imagine despre noi înşine, care să înlocuiască părerea proastă pe care o avem despre noi — nu cu aceea că am fi superbi, ci oameni normali. Pentru că după 45 de ani de comunisra, alura de handicapat e destul de evidentă, chiar la nivel ministerial de multe ori. Prin punerea în circulaţie a unui alt tip de imagine poţi influenta foarte mult, încetul cu încetul, începînd cu sufletul omului şi terminind cu estetica străzii sau invers. Probabil că este-

„tica străzii e aşa pentru că în sufletul

omului e o hibă, o boală.

“Țăranul va exista, dar viaţa tradiţională nu. Însă o adevărată civilizaţie nu se poate grefa decît pe acest fond țărănesc de care sîntem sau nu conştienţi, de care vrem sau nu să inem cont, dar pe care îl avem în noi. acă e ceva mai bun şi mai curat în fiecare, vine din straturile astea.

Crucea şi creştinismul

sînt lucruri organice în civilizaţia țărănească

De ce aţi optat pentru redeschidedupă mai bine de 40 de ani, cu expoziţia “Crucea”? Care este strategia faţă de privitor a expoziţiei “Crucea” şi în ce fel contrazice ea

o structură celulară, nici o.schemă de acid, nici o structură de rezistepță, nici apa nu pot exista fără cruce. În civilizaţia noastră țărănească, crucea şi creştinismul sînt lucruri organice, nu optiuni gîndite. Strategia modului de prezentare, adică a felului în care îl faci pe. privitor să trăiască, e una şi mai există o strategie care ţine mai mult de un fel de poetică teologică — Puterea, Folosul, Frumuseţea, Fastul, care toate sînt ale crucii, apoi Reculegerea, Moaştele şi sala finală — Crucea e peste tot. Sala de covoare imperiale este şi ea legată de tema crucii. Aceste împărțiri nu sînt foarte stricte. E limpede că este o mare diferenţă între gestul de a-ţi face cruce i a pune cruciulite la gitul unei ii, unde intr-o dată sensul este mai ambiguu. Am dorit să facem în primul rînd o muzeologie vie şi în acest sens ar părea să contrazică spiritul tradiţional, dar cuvîntul tradiţional e utilizat prost, pentru că e o tradiţie doar de 30 sau 50 de ani. Am tinut la citeva lucruri: să nu se repete, să fie o permanentă surpriză, nu vorbită, ci trăită, dictată de obiect. Deci n-aş putea spune că expunerea contrazice spiritul tradiţional, ci anumite clişee ale muzeologiei. Lipsesc etichetele, sînt numai numere care trebuie căutate în fişa de sală. Dar am considerat că etichetele ar fi îngreunat trăirea imaginii, ascultarea ei ca pe o muzică. Locul unde este cu adevărat contrariată muzeografia tradițională este cel în care am făcut ca spaţiul să fie activ şi să provoace obiectul la un fel de răspuns. După aceea, la sala “Fast” am folosit obiecte foarte modeste, unele dintre ele chiar au aspect precar. A fost o încercare care s-a dovedit reuşită, de a arăta că fastul nu vine neapărat din bogăţia unui obiect. Contravine unui anumit spirit ştiinţific şi faptul că am pus unele obiecte într-o situație aproape arheologică, aproape lipsită de legătură cu mediul din care au fost ele smulse: la sala “Fast” există aspecte de capelă paleocreştină, deci poate nu e locul cel mai potrivit din punct de vedere ştiinţific de a expune un obiect țărănesc şi totuşi în

felul ăsta un obiect mort, muzeificat, iese din liniştea lui şi spune mai multe.

Care este raportul dintre numărul obiectelor expuse şi cele rămase în depozit şi care au fost principalele criterii de selecţie? i Am expus o infimă parte. Dau o ci-

fră cu totul aproximativă — cam 1/80. Principalul criteriu de selectie a fost cel al crucii. Dar crucea fiind cam peste tot, a intervenit al doilea criteriu: să fie cruce făcuţă în mod voluntar, căci orice tesătură are urzeală şi bătătură şi atunci a intervenit criteriul puterii obiectului, expresivităţii, frumuseţii lui, unicităţii lui. În această privinţă, experienta de pictor m-a ajutat enorm. Probabil că un etnolog sau un istoric de artă sau un om care ar fi avut numai criterii morfologice de selecţie n-ar fi ales unele obiecte. Pentru mine a contat foarte mult încărcătura lor simbolică şi emoţională. Această expoziţie ar putea fi un studiu de moduri de prezentare, nu operaţia de etalare cu care s-au obişnuit foarte mult muzeele. Nu o vitrină.

Cum vedeţi în contiriuare viaţa muzeului între expunere şi depozit?

Prin anii 60 s-a vorbit foarte mult despre moartea artei. Ţin minte că eram întrebat în Franţa de ce mai pictez. Dar prin '89 a reapărut pictura, a dispărut ordinatorul din artă, arta cinetică şi toate artele legate de tehnologie au dispărut complet, au reapărut pensula, pinza. Cam tot la fel e şi aici. S-a spus că muzeul e mort, că e un fel de cimitir. E cimitir cînd atîta sînt în stare să-l facă unii oameni, pentru că atita le-au vorbit lor obiectele. Eu m-am uitat la obiectele din colecţia muzeului luni de zile, timp în care am văzut mai mult de 90 000 de obiecte. Deja după o lună puteai să-ai o mie de idei şi de moduri de prezentare numai văzîndu-le. Şi un cimitir are un rol important — acela de memorie. Trebuie să existe un loc unde să se depoziteze tot. Ce se face apoi cu el, bine sau prost, e o altă problemă.

Există o continuitate între cariera dvs. de pictor şi această întreprindere? Activitatea mea de pictor a fost de

20 de ani încoace o activitate recuperatoare în domeniul artelor plastice. Am încercat să văd ce e viu şi ce e mort în istoria artei. Şi am aflat că aproape nimic nu e mort, ci mort era cel care lucra sau privea, şi atunci am început prima expoziţie polemică şi manifestă, într-un fel, expoziţia “Deal”, prin care am arătat că ideea de peisaj nu e perimată, perimat era felul în care se făcea şi era privit peisajul. Apoi am parcurs cam toate zonele imaginii aşa-zis tradiţionale: natură moartă, autoportret, nud, emblemă, mai puţin portret, dar sper să apuc să fac şi asta şi să arăt că acest lucru se poate face şi azi. Am avut o perioadă în care m-am ocupat numai de arta populară, pe care o priveam atunci ca un pictor, nu ca unul care o să facă un muzeu. Majoritatea'crucilor de la 'Țebea care sînt expuse au fost fotografiate de mine cu mâlţi ani în urmă.

Aţi mai pictat în aceşti trei ani sau v-aţi dedicat cu-totul muncii de la muzeu?

Am dus-o foarte prost în privinta asta, în primul rînd pentru că sînt un pictor care picta cam tot timpul. Nu exista un moment în care să nu pictez, chiar dacă jucam bridge sau mîncam peşte pe mâlul mării. În ultima vreme n-am mai avut timp să pictez, dar în prima fază nu s-a pus numai problema de timp. Acum mulţi ani puteam să pictez un sfert de oră pe zi sau să merg la atelier o jumătate de oră, dar eram cu mintea la lucrul ăsta, nu eram preocupat tot timpul de altceva şi hărțuit cum am fost mai ales în “90, cînd eram şi preşedinte interimar al Uniunii Artiştilor Plastici şi făceam parte din prea multe comisii: Comisia Naţională a Monumentelor, Comisia Naţională de Urbanistică şi Organizare Teritorială, Comisii de achiziţii ale Ministerului Culturii, Com: le casare ete. Acum am rămas doar unde mi se pare strict util: aici şi în Comisia Naţională a Monumentelor. Abia de cîteva luni am început să pot să împac pictura şi muzeul, tocmai în momentul în care agitația de aici a crescut, pentru că atynci am început să domin discursul muzeal, să simt ce trebuie să fac şi din acel înoment am putut lucra. Să mă ajute Dumnezeu să pot să le fac pe amîndouă, altfel nu o să fiu bun nici aici, nici acolo.