Procesul grupului Ilașcu

la Tiraspol, șase români sint acuzați de omor

Persoanele ucise erau principalii rivali ai actualilor lideri nistreni

Farsa judiciară de la” Tiraspol, prin care patrioţilor moldoveni lie Ilașcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Leşco şi Petru Godiac sînt învinuiți de. uciderea lui Ostapenko şi Gusar şi de atentate eşuate contra lui Savenko şi Limanski, cu toţii din Slobozia, conține mai multe elemente ciudate : crimele respective sînt singurele „analizate şi elucidate“ de „justiţia republicii nistrene“ ; toate actele teroriste se desfăşoară într-un singur 100 — anodinul orășel Slobozia ; nici una dintre persoanele vizate nu ocupau funcţii importante pe plan militar. Aprofundind aceste observaţii, pare greu de evitat concluzia că anumite forţe obscure din tabăra separatiştilor au încercat să se debaraseze de cel puţin două personaje incomode — Ilaşcu si Ostapenko — inventind „terorismul moldovenesc“.

Elucidate — două cazuri dintr-o mie

După puciul de la Moscova (august 1991), toți transnistrenii care au vrut să-şi procure arme şi muniții s-au putut înfrupta în. voie din bogatele arsenale ale Armatei a 14-a. Este un fapt notoriu că în timpul războiului — deci cu aproximativ un an în urmă — pușcăriile întregii patrii sovietice şi-au deschis porţile pentru acei infractori de drept comun care doreau să se înroleze în „garda republicii nistrene“. Astfel, Transnistria a devenit un teritoriu al teroarei instituționalizate, iar crima — fapt cotidian. După un recent comunicat oficial, numai în Tighina au dispărut, în trei lunt „de pace”, aproape 150 de persoane. În multe cazuri, făptaşii sînt cunoscuţi de localnici, procuratura şi miliția — avertizate.

Slobozia — un Chicago al Transnistriei ?

Ancheta procuraturii „tinerei republici nistrene“ pare să arate că „tera_rismul moldovenesc“ s-a năpustit cu toată furia asupra pașnicului orăşel Slobozia.

Slobozia, capitala raionului cu acelaşi nume, este situată la circa 20 km sud-est de Tiraspol. Localitatea e lipsită de importanţă economică sau militară. În schimb, raionul cuprinde mai multe sate adiacente Tiraspolului : în încercarea de a-şi întări reşedinţa, Igor Smirnov, „prezidentul nistrean“, a intenţionat să le încorporeze capitalei Transnistriei. De acest episod se leagă atît ascensiunea politică, cît şi — probabil — sfîrşitul lui Ostapenko.

Rivalul lui Smirnov

Născut la Chițcani, localitate situată pe malul drept al Nistrului, vis-ă-vis de Tiraspol, Ostapenko — de naţionalitate ucrainean — s-a raliat de la început (1989) politicii separatiste a lui Smirnov. Mai mult, el a -părut că sprijină intenţia acestuia de alipire la Tiraspol a satelor adiacente. Dobîndind astfel protecţia- „prezidentului“, Ostapenko îl atacă — într-un mod surprinzător şi lipsit de scrupule — pe cel care părea să fi fost, pînă atunci, prietenul său cel mai bun: secretarul comitetului executiv din Slobozia, şi îi aa locul. Odată instalat în această funcţie — de feudal local — Ostapenko îşi reorientează politica. El se opune acum la alipirea unor sate sloboziene la orașul Tiraspol şi încearcă, prin toate metodele, să îşi consolideze feuda. Relaţiile cu Smirnov se deteriorează şi devin tensionate. =

Ostapenko refuză să trimită „detasamentele teritoriale de salvare“ ale raionului — unităţi paramilitare 1ocale înfiinţate de separatiști — pentru a lupta la Dubăsari contra poliţiei moldoveneşti, în martie 1992. Cam în aceeaşi perioadă, Tiraspolul devine suprasaturat de cazaci. Aceştia cer să fie cazaţi şi în orășelul cel mai apropiat — Slobozia. Ostapenko acceptă să primească doar 50 de cazaci — efectiv infim, în situaţia de atunci. Ulterior, el respinge categoric cererea acestora de a primi pămînt pentru stabilirea lor definitivă în raion.

O astfel de poziţie faţă de Smirnov, de război şi de cazaci nu mai avusese nici un lider transnistrean. în treacăt fie spus, asemenea atitudini, care descurajau războiul, erau relativ favorabile Chișinăului şi nu puteau produce o reacţie de antipatie patrioţilor mol-

doveni. Nu ei, ci infractorii locali îl urau pe Ostapenko.

Spre deosebire de alţi lideri transnistreni — ca de exemplu Mărăcuţă și Caraman, executanţi obedienţi şi prudenţi — Ostapenko era un personaj puternic, ambițios, avid de putere, lipsit de scrupule, inteligent și bine pregătit, care putea ţinti la funcţia supremă în „stat“. El avea două atuuri în faţa prezidentului :; era localnia (Smirnov e născut lîngă Kamceatka) şi era cu 15 ani mai tînăr.

În ziua de 24 aprilie 1992, la ora 7.50, în centrul Sloboziei, două per=- soane necunoscute trag asupra maşinii lui Ostapenko cîteva rafale de foo automat, în total 90 de cartuşe. Atentatul a avut loc la distanţe aproximativ egale (cam 100 m) de un post de gardişti şi de un post de miliție. După” ce au tras, atentatorii s-au urcat liniştiţi în maşină şi au luat-o pe o stradă care se îndrepta spre Nistru. A

În apropiere nu se găsea nici un pod.

Un traficant de arme

și doi necunoscuţi

Cealaltă victimă, Gusar, folosea politica separatistă ca paravan al unor afaceri necurate. Deşi în Slobozia nu există fabrici, Gusar reuşeşte să creeze un OSTK (soviet al muncitorilor, în variantă modernizată) şi nişte cvasiinexistente „detașamente de sprijin ale miliției“, al căror comandant se proclamă.

Dar activitatea principală a lui Gusar este traficul de arme. Aici, el se arată a fi un adevărat precursor, începînd afacerile încă din 1990, cînd mai funcţiona disciplina sovietică, iar un automat se vindea „la negru“ cu 50 000 de ruble — mai mult decit un automobil.

E clar că o asemenea afacere generează mari pasiuni şi mari adversităţi. În ziua de 9 mai 1992, Gusar este răpit, transportat în afara oraşului şi împuşcat.

Limanski şi Savenko — ţinta unor atentate nereuşite — sînt doi iluştri necunoscuţi. Unul este pensionar, fost procuror ; altul — un figurant în sovietul local. Pare imposibil de înţeles ce avantaj ar fi putut avea Moldova dacă aceste personaje ar fi fost lichidate.

VICTOR BÂRSAN

În „procesul llascu“ continuă politica tergiversării

Anunţată iniţial pentru 22 ianuarie, data începerii procesului s-a amiînat de mai multe ori, pînă la 21 aprilie, cînd s-a amînat iarăşi pentru 5 mai, întrucît unul dintre deținuți — Tudor Petrov-Popa — nu avea apărător.

Pînă la 21 aprilie, oficialitățile de la Chişinău au afirmat — mai mult sau mai puţin explicit, dar în mod sistematic — că avocaţii din Republica Moldova nu îi pot apăra pe deţinuţii din 'Tiraspol, deoarece acest fapt ar însemna recunoaşterea „republicii nistrene“. Cum este știut că pledoaria unui avocat nu are nici un aspect politic, ci reprezintă doar tentativa de a apăra un om împotriva abuz irilor — punct da vedere subliniat şi de specialiștii străini care au vizitat Moldova — pare evident că retractilismul avocaţilor din Chişinău reprezintă doar o nouă dovadă a obedienței lor în fața puterii, ca şi incapacitatea de a-și asuma 0 misiune riscantă.

Dată fiind complexitatea cazului, găsirea unui avocat al apărării care să poată pleda la 5 mai era o chestiune urgeantă. Totuşi, preşedintele Snegur lasă să treacă mai bine de o săptămină pînă a adresa Colegiului Avocaţilor „rugămintea“ de a se implica în procesul de la Tiraspol. Sensibil la atari rugăminţi, Colegiul găseşte trei avocaţi pentru Ivanţoc, Petrov-Popa şi Godiac, care sînt acceptaţi de 'separatiști, şi încep să studieze dosarul. Totodată, ei declară că, probabil, procesul se va amina, deoarece nu au tirap suficient să se pregătească...

În ajunul procesului, avocaţii din Chişinău sînt așteptați să se întoarcă de la Tiraspol după orele 19. Totusi, ei sînt de negăsit pînă pe la ora 22.39, cînd, într-o discuţie: teie= fonică, unul dintre ei declară că au convenit cu judecătorii ca procesul să se amine. Aşadar,nu mai au rost să plece a doua zi, nici ziariștii, nici observatorii — vor pleca doar avocaţii pentru chestiuni profesionale.

JE prea. tirziu spre a mai contramanda. întîlnirea micului grup de ziarişti și .observatori : reprezentanţii presei si ai organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului se întilnesc aşadar miercuri 5 mai, la ora 8, iar un microbuz pus la dispoziţie de Guvern e gata să îi ducă la Tiraspol, unde procesul ar urma să înceapă la ora 10. Vestea aminării produce o surpriză parţială. Se schimbă păreri, se

„pe data de 18 mai.

"un cadou;

caută strategii. S-ar părea că drumul devine inutil ; e totuşi o bună ocazie de a vorbi cu avocaţii ; sau măcar de a face un interviu cu Lebed, proaspăt întors de la Moseova.

Dar dacă e o minciună? Dacă procesul va începe la 19, fără avocaţii de aici, iar tribunalul va .numi avocaţi din oficiu, de la Yiraspol?

Se poate minţi atît de frontal ? — întreabă cineva. Sisur că se poate, adversarul nu respectă nici o regulă a iocului. Ne îndreptăm către Colegiu şi, spre ora 9, îi întîlnim pe cei trei avocaţi. Acum aflăm cu totul altceva decît în ajun : avocaţii au depus doar o cerere de aminare şi li s-a promis verbal că va fi aprobată.

Plecăm imediat, dar e clar că, după tot acest i nu vom ajunge la timp. Pe la 10 si jumătate, la sediul „tui-- nisterului de interne al republicii. moldovenești nistrene“, seful direcţiei. de presă, Zaharov, ne scrie acreditările ziinbind părintește. Cum de am ajuns aşa de tirziu — şi noi, și avocaţii ? Probabil că procesul a început la 10, acum s-o fi şi terminat...

Intuiţia d-lui Zaharov. s-a dovedit corectă. Procesul â început la 10.00 şi s-a încheiat la 10.08. Judecătoarea a -onsemnat lipsa celor trei avocaţi de la Chişinău, dar a menţionat că. aceştia depuseseră o cerere. de aminare. *Cererea lor a fost. aprobată, iar Cuisa a suspendat procesul: pînă

Înainte de a ne inzircer la Chișinău, intrăm într-un chioşe ca'să cumpărăm presa locală şi un poster cu „omul anului 1992 în- Transnistria“ — Alexandr Lebed. Găsim într-adevăr expus chipul generalului, alături de o reproducere la fel de mare a Troiței lui Rubliov. Vrem să le cumpărăm pe amindouă, dar nu se poate: Proița nu este de vînzare, este a vînzătoarei, așa că -ne-o va dărui. Sîntem stînjeniţi, încercăm să plătim, dar nu se poate ; e vorba de iar nci sîntem oaspeţi. Vînzătoarea acoperă chipul lui Lebed cu aripile îngerilor lui Rubliov și răsucește cartoanele într-un sul strîns, pe care ni-l întinde zîmbind. a g

VICTOR EAÂRSAN

Ieri, timp de cinci ore,

O mie de persoane au participat

la „Procesiunea cuștii de la Tiraspol“

Aproape o mie de persoane au însoțit ieri cușca ce s-a deplasat petraseul Piata Revoluției — Arcul de Triumf și în care au fost închiși, în mod simbolic, oameni politici din opoziție, artiști, ziariști și fețe bisericești. „Scopul demonstraţiei este să arătăm că acţiuntie teroriștilor de la Tiraspol, sub acoperirea Moscovei, nu ne intimidează, și sîntem solidari cu cei închişi“, a arătat deputatul Mircea Ciumara.

De altfel, dintre partidele politice, cel mai bine au fost reprezentate PNTCD și PAC, printr-un grup masiv de parlamentari, între care Corneliu Coposu, lon Raţiu, lon Diaconescu, Stelian Tănase,

Alexandru PaleoloPo-

gu, Alexandru povici.

Au fost prezenți și actorii Alexandru Arșinel, Valentin Uritescu și Răzvan io- “nescu, acesta din urmă cu niște lanţuri uriașe pe miini. Într-unul din „schimburi'”, LI eu cușcă au intrat ziariști de la România eră, Evenimentul zilei și Cotidianul.

Nici

participat la marșul

un reprezentant al puterii nu a de protest. Nemul-

țumiți, manifestanții au strigat, în fața guvernului: „Lașilor, sînteţi rușinea României”.

CIPRIAN RĂDĂVOI

Aplicnd prevederile Codului Penal al RSS. Moldovenești,

PROCURATURA DAN TIRASPOL A CERUT PEDEAPSA CAPITALĂ PENTRU CEL DIN CRUPUL ILAȘCU"

O INCULPAȚII AU INCEPUT SĂ APLAUDE

leri, în cadrul deliberărilor finale în -procesul de la Tiraspol, intentat ce'or șase patrioji moldoveni, procurorul Nina. Averina a cerut, în conformitate cu mai multe arlizo!e din Codul Penal al fostei. RSS Moldovenești, pedeapsa capitală pentru. Ilie Ilașcu, die Ivanțoc și Tudor PetrovPopa.

Ceilalţi trei acuzați, Alexandru Leșco,

Valeriu-Gorbuz și Petru Godinae sint pa: sibili de 15, 6 și respectiv 3 ani închisoare, apreciază procurorul,

Inculpații av reacționat aplaudind — sfidător, însă publicul din sală a susținut cu aclamații și aplauze cuvintul acuzării, relatează corespondentul agenției BASA.

ANDREI VELEA

Da Cl a 9 (e

Procesul neostalinist de la Tiraspol, desfăşurarea şi mai ales sentintele date - condamnarea la moarte a lui Ilie Ilașcu şi grelele pedepse cu închisoare pentru ceilalți acuzaţi — ne-au indignat pe toți şi pe bună dreptate. Dar nici protestele manifestanţilor dinaintea ambasadei ruse, nici nenumăratele declaraţii patetice, cînd nu chiar belicoase, ale partidelor, organizaţiilor şi ale politicienilor nu pot împiedica să se pună o întrebare capitală: a făcut şi face oare România în mod efecti ji varea acuzaților (iar acum a condamnaților) de la Tiraspol?

Formal, România nu a stat cu bratele încrucişate: s-au făcut repetate demersuri diplomatice pe lingă organismele europene, pe lingă marile puteri, pe lîngă organizaţiile internaționale pentru apărarea drepturilor omului. Multe din acestea au luat poziţie şi totuşi, în final, rezultatul pare dezamăgitor. Că aceste demersuri nu au condus la rezultatul dorit nu ar fi, deci, deloc vina noastră sau a statului român; simplificind puţin, dar nu foarte mult, lucrurile, s-ar putea susţine cu destul temei că dorința Occidentului de a-l menaja excesiv pe Elțîn a făcut guvernul rus puţin interesat în a limita agresivitatea secesioniştilor ruşi de la Tiraspol, care se bizuie pe puterea de foc a armatei a 14-a conduse de conservatorul general Lebed

"Totuşi, cred că nu se poate evita punerea şi în alt fel a acestei probleme de responsabilitate şi de eficacitate: se poate argumenta că, pentru ca guvernele puterilor occidentale să fie determinate si presiuni ceva mai puternice, mai hotărite şi deci mai eficace asupra Rusiei, ele trebuie neapărat “stirnite” prin intermediul opiniilor. publice naţionale respective. Or, pentru ca aceste opinii publice şi mai ales presa internăţională să se mobilizeze, suficient, ar fi fost (i ar fi încă) necesar ca imaginea şi credibilitatea României să fie altele decii sînt în prezent

Or, ce vede un străin la România? Mineriade după mineriade pentru care autorităţile îşi declină orice răspundere, “teroriști” care dispar fără urmă, nomenclaturişti de vază care devin peste noapte democrați. Lucruri vechi — se va zice — şi poate pe bună dreptate. Dar, chiar şi mai recent, lucrurile nu stau strălucit: minciuna şi reaua-credință învăluie viaţa publică românească într-o e înspăimintătoare, corupţia face ravagii, iar

a economică bate pa- , în pofida tuturor an-

propo: măsurile luate sint anemice; reforni

sul pe loc, cînd nu chiar regreseaz

tualului guvern. Foştii adulatori ai lui Ceauşescu sînt azi aliaţii partidului de guvernămint, iar preşedintele țării îi preferă pe extremiști şi pe naţional-comuniști partidelor democratice. De ce ar fi atunci în mod serios luat în seamă, în forurile internaţionale, ori în cancelariile marilor puteri, cuvîntul acestui preşedinte ale cărui “prietenii” politice sînt atit de penibile? De ce s-ar bucura de respect internaţional angajamentele unui prim-ministru care participă la lucrările PRM, mai mult, care nu găseşte decît vorbe de laudă la adresa celor mai şovine organizaţii politice din România? Chiar a doua zi după aflarea sentinţei procesului de la “Tiraspol,

ANDREI CORNEA

gajamentelor

vocea României?

cine a citit declaraţia Senatului României adresată tocmai Senatului SUA? Nu altul decit Adrian Păunescu, care ne reprezintă şi la Strasbourg de altminteri şi care, ironia soarții, pe 22 decembrie 1989, pentru a scăpa de mulțimea ce voia să-l linşeze, îşi găsise refugiu la ambada americană,

E ceva dubios cu românii — îşi spun străinii care ne privesc și ne judecă. Românii vor să intre în NATO, dar acum nici trei ani au fost cei dintii dintre foştii sateliți care să încheie un tratat cu fosta URSS. Promit că vor respecta amendamentele impuse de Consiliul Europei pentru primirea statutului de membru cu drepturi depline, dar imediat după eveniment Parlamentul se codeşte să elimine din Codul penal pedepsele prevăzute pentru homosexuali (ceea ce era cerut de unul dintre amendamente), în schimb introduce reglementări ce ar putea conduce la limitarea exercitării dreptului la libera exprimare. În Guvern se află, amalgamaţi într-un mixaj paralizant pentru o acţiune eficace, birocraţi de tip CSP, precum chiar primul-ministru, dar şi reformatori că d Coşea. Care este prin urmare drumul pe care s-a angaat România? Cel exprimat de textele programatice şi de declaraţii, sau cel sugerat de variatele tipuri de persona-

SO0I

De ce nu se aude la Tiraspol

NUL IV e Nr. 49 (201) e 15-21 decembrie 1993 e 16 pagini e 100 lei

[6 P .,pag.8-9:

lităţi de la putere? Românii vor să prospere prin aplicarea unei reforme capitaliste, sau prin proliferarea jocurilor de tip Caritas?

sta s

adaugă ambiguităţi la fel de mari în Chestiunea inscripționării bilingve nu a fost rezolvată, în pofida promisiunilor guvernanţilor. Antisemitismul proliferează în unele publicaţii — unele aparţinînd unor partide apropiate Puterii —, iar Justiţia refuză să intervină. Se înalță monumente în cinstea mareșalului Antonescu şi unele străzi primesc numele conducătorului român care, din proprie iniţiativă, a declarat război Statelor Unite, adică țării a cărei favoare o căutăm astăzi cu atita insistenţă. Ce să mai spunem despre tendința opiniei publice de la noi de a refuza să ia serios în discuţie responsabilităţile românești în masacrarea evreilor din Transnistria între 1941-1944? Actualele barbarii din Transnistria îndreptate împotriva românilor — şi-ar putea spune un occidental — nu ar trebui să-i facă pe aceştia să uite — ba dimpotrivă — de barbariile de odinioară ale altor români practicate cam în aceleaşi locuri. În fine, relaţiile cu Ungaria şi Ucraina rămîn reci, iar politicienii de toate culorile vorbesc de zor şi fără prea multă responsabilitate despre reîntregirea țării în hotarele României Mari, ceea ce nu e de natură să-i binedispună nici pe ucraineni, nici pe bulgari şi poate crea serioase aprehensiuni puterilor occidentale.

Pe scurt, de patru ani, aproape totul este confuz, dubios, lipsit de consistență şi de rigoare, oportunist în ieşirea noastră din comunism. lar dacă responsabilitatea nu poate fi aşezată într-un singur loc, totuşi vina principală aparţine unei Puteri care, deşi îşi trage legitimitatea de la o revoluție anticeauşistă şi anticomunistă, se bizuie cu insistență și sfidare pe sprijinul ceauşiştilor declaraţi şi al naţional-comuniştilor. Fie şi numai această imensă ruşine naţională, pe care o denunţă recent şi Andrei Pleşu într-o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Iliescu, face ca vocea noastră să răsune slab şi nesigur în ]ume, iar vorbele noastre să fie privite cu suspiciune, chiar şi atunci cînd ele rostesc adevărul. Să ne mai miăm atunci că lumea ezită:să ne vină într-ajutor, că opinia publică internaţională se mobilizează mult mai uşor pentru alte cauze decit cele ale românilor de la 'Tiraspol şi că eforturile statului român de a-i salva tind să eşueze?

e Miting organizat de primarul Halaicu

Consiliul local al municipiului București, în frunte cu primarul general Crin Halaicu, a organizat un marș între Primărie și Ambasada Federaţiei Ruse, la care au participat cîteva sute de cetăţeni. S-a protestat astfel împotriva sentinţei de la Tiraspol, prin care Ilie Ilașcu a fost condamnat la moarte.

MARIAN CHIRIAC

“În toamna anului 1990, autoritățile Jocale ale raionului din estul Republicii Moldova, de dincolo de Nistru, s-au 4 triva desemnării limbii române ca limbă ofişi a adoptării alfabetului latin în scriere. Cu Tiraspolul își declară independența formală tea Chişinăului. În martie 1992, imediat duunoașterea Moldovei ca stat membru al ONU, neîngerile dintre vorbitorii de limbă română și locuitorii de e rusă şau ucraineană se transformă în conflict deschis. de la nişte incidente minore de la mijlocul lunii toată luna iulie, între Republica Moldova şi ilegala nistreană se desfășoară un autentic război,

și comunitatea internaționa14-a rusă continuă să fie sta-

ja, cu Parlament și legislaţie ia completarea sistemului je-. valabil cel care funcționează la

E e 1992. În casa economistului tele filialei Tiraspol a Frontului PopuDemocrat, pătrund agenți ai trupelor paramilinistrene, Ui cheziție, iar Ilaşcu este rir-0 di necunoscută, La scurt timp, ți, pr care și Ştefan

staţi, printre de Matematică și Fizică a In-

jexandru Leșco, Tudor Petrov (Popa), Petru Godiac, vai Valeriu Garbuz sint acuzaţi, printre altele, oficialități locale transnistrene, pre-

mutiiţie. La 21 aprilie 1993 urma să în-

a perinis să-l viziteze, descria loc

e măsura aproximativ 12 n opt persoane. “Acolo nu erau pături, ci doar scînduri de lemn, Celu- , se menţionează într-un

unor acţiuni de sabotaj, de deținere.

Ivanţoc a fost adus înapoi la Tiraspol, unde a fost din nou. consultat, în ciuda recomandărilor anterioare fiind declarat pe deplin sănătos, Soţia sa mărturisea la ceva timp după aceasta că €] a avut probleme să o recunoască în timpul unei întilniri.

Despre perioada de detenție se ştie oricum foarte puțin. Secretul în care aceasta s-a desfășurat, greutatea cu care au fost acceptate vizitele sau intervențiile organizațiilor pentru apărarea drepturilor otnului, toate au contribuit la anonimatul în care cei șase patrioţi români au petrecut aproape un an de zile. În plus, în România tăcerea opiniei publice, şi a oficialilor a fost aproape deplină.

Proces de factură stalinistă

La 21 aprilie 1993 a început procesul. De acum înainte, “cei şase” vor fi prezenți în sala tribunalului în cuști metalice. Acuzaţiile principale: asasinarea, la 23 aprilie 1992, în timpul războiului din Transnistria, a două oficialități locale: Nikolai Ostapenko, preşedintele Sovietului din raionul Siobozia, şi V.A. Gusar, şeful Statului Major al Miliţiei din acelaşi raion. Restul acuzațiilor, dincolo de lipsa probelor, frizează chiar ridicolul: intenția de dinamitare a Casei Sovietelor din Tiraspol, a podului de peste riul Cuciurgan, a bazei petroliere de la Blajini Hutor, de lichidare a liderilor republicii nistrene, în scopul slăbirii și subminării puterii sovietelor etc.

Diferitele termene ale procesului s-au desfășurat aproximativ după acelaşi tipic. La 18 mai, “cinci din cei șase de-

” ţinuţi, cu excepția lui V. Garbuz, au contestat legitimitatea

curții şi a «xepublicii». Toţi avocaţii au fost de aceeaşi părere cu clienții lor, Fiecare deţinut a citit cite o declaraţie conținînd, printre altele, afirmaţia că ci sint cetățeni de naţionalitate română ai Republicii Moldova, că întregul proces este o înscenare şi că «mârturisirile» pe care le-au făcut au fost luate prin tortură şi amenințări”. Și în România se depăşeşte inerția de început. La 26 mai, guvernul Văcăroiu solicită guvernelor Moldovei și Rusiei să facă demersurile necesare pentru respectarea drepturilor omului, O zi mai tîrziu, Parlamentul are o intervenție similară pe lingă preşedintele Boris Elţin. L-a 11 iunie, citeva mii de cetățeni participă la “Procesiunea cuştii”, marș prin care lideri politici, artişti, oameni de cultură protestează împotriva farsei judiciare de la Tiraspol. Şi pe plan internaţional se constată condamnarea autorităţilor ilegitimei Republici Transnistrene. Astfel, în 4 iulie, Consiliul Europei nu recunoaşte legalitatea tribunalului de fa Tiraspol, iar principalele organizaţii pentru apărarea drepturilor omului, inclusiv Amnesty International, fac apeluri în favoarea acuzaților. Între timp, “'cei şase” protestează impotriva condițiilor în care sînt ţi-

„muţi printr-o grevă a foamei.

, în cadrul unei noi ședințe publice,

Iri ilor Ilașcu, Ivanţoe și Petrov (Popa) şi pedepse cu în-

„. chisoarea pentru ceilalți. Tot acum, un reprezentant al co-

lectivelor de oameni ai muncii din raionul Slobozia citeşte un raport în care prezintă “activitatea teroristă” a grupului Haşcu drept “virtul de lance al unei monstruoase coaliții xomâno-moldoveneşti, îndreptată contra poporului din Tensnistie,

„Evenimentele se succed alert. A doua zi, Ministerui Afacerilor Externe din România dă un comunicat în care se exprimă preocuparea pentru situația de la Tiraspol şi se

În faţa unei repetate înțelegeri de la Ialta, Guvernul român a tăcut

Ridic aici o chestiune punctuală de politică externă Am în mină ştirea Agenţiei Reuters din 1 decembrie 1993 privitoare la intilnirea de la sfirșitul lui noiembrie

| de la Roma a miniştrilor de externe ai țărilor membre

ale CSCE. Acolo, delegaţia Federaţiei Ruse a făcut o propunere de o covirşitoare importanță pentru Viitorul României — a cerut ca forțele armatei rusești să aibă abilitatea să intervină in zonele învecinate pentru rezolvarea conflictelor. Am aici și documentul CSCE, încă nefinalizat. Ce înseamnă aceasta pentru noi nu mai tebuie să spun. Ştim cu toții cum anume știe Moscova să întrețină conflicte, să intervină salvator, să menţină pacea și să protejeze. La această propunere au protestat Canada, Norvegia, țările baltice, Ucraina. Estonia, mica Estonie, a spus ce vedea toată lumea — e castă propunere e 0 repetare a înţelegerii de la Ialta. Ce a spus acolo delegaţia română? Nimic. A tăcut. În fața

“| pericolului mortal pentru prezentul și viitorul ţării, | delegaţia română a tăcut. Atit numai — și ar fi de ajuns,

ca acest guvern să ne trezească neincrederea. Atit numai şi e suficient ca azi noi să cerem Guvernului depunerea mandatului.

VASILE POPOVICI, deputat PAC

„„ ineulpaţi.

„de un cap de pod politico-strategic. Adică Transni

cere intervenţia comunității internaționale. Urmează luări de poziție similare din partea Președinți ei, Parlamentului, partidelor politice. Între 10 și 11 noiembrie, la Moscova se desfășoară convorbiri ruso-moldovene, la care participă şi un reprezentant nistrean, fâră a se ajunge însă la nici uri rezultat, o soluţie de compromis nefiind acceptată. |

În data de 9 decembrie se comunică sentința finală, “La ora 10,0 mulțime de circa 400 de persoane, în general agitate, era prezentă în fața clubului uzinei «Kirov»; Zona, inclusiv căile de acces, era supravegheată de mai multe echipaje de miliţie și de efective ale batalionului «Dnestr». Zona era survolată de un elicopter al Armatei a 14-a ruse. Sala fusese și ea obiectul unor amenăjări speciale. În faţa scenei fusese instalat un parapet din bare groase de oțel. O cortină din pinză roşie obtura complet scena. Pe la mijlocul sălii, citeva persoane agitau bicolorul transnistrean şi țineau două pancarte pe care seria: «Moarte ucigașilor» şi «Teroriştii — să răspundă», j

Citirea sentinței a început la ora 11.35, Citeva minute mai tirziu, Godiac a prins de gratiile de sus ale cuștii un tricolor minuscul. În general, cei cinci păreau a fi într-o dispoziţie excelentă, glumind, discutind şi citind presa, în timp ce Ivanova citea sentința”, Şedinţa se întrerupe de mai multe ori. “Pe parcursul lecturii, Ilaşcu, în general secondat de ceilalți patru, a acuzat-o pe Ivanova de comunism şi separatism și a strigat de mai multe ori: «Trăiască România Mare!», «Jos hotarul de ja Prut!», «Jos ocupanţii rușii». (...) Sentința a respins alibiurile arestaţilor, obiecțiile avocaţilor — privind viciile de procedură, abuzurile grosolane din timpul arestărilor, actele de tortură, lipsa de credibilitate a mărturiilor lui Garbuz (despre care restul condamnaţilor au afirmat în dese rînduri că ar fi de fapt un informator — n.a.) — şi a declarat că vinovăția arestaţilor este pe deplin dovedită.

«Ţinind seama de faptul că este foarte periculos» — se spune în sentință — «lașcu este condamnat la moarte prin împușcare cu confiscarea averii. Judecata consideră că Petrov și Fvanţoc pot fi reeducaţi în caz de izolare îndelungată de societate și îi condamnă la 15 ani de temniță grea, pe Leşco - la 12 ani de temniță grea, pe Garbuz — la 6 ani în regim ordinar și pe Godiac — la 2 ani în regim ordinar». În cazul tuturor este aplicată confiscarea averii.

La comunicarea pedepsei capitale pentru Ilașcu, sala a izbucnit în aplauze și ovaţii frenetice. Ilaşcu a replicat că sentința este pentru Smirnov, după care a strigat: «Ura!

încheiat în jurul orei 15.20. Ivanova i-a comunicat lui Ilie Ilașcu că poate face cerere de grațiere așa-zisului soviet suprem al Republicii Nistrene, dar Ilaşcu. a declarat imediat că nu va face apel niciodată la acest for, momentul citirii condamnărilor, între scenă și sală s-a format un cordon strîns de soldați, care țineau automatele spre asistenţă. Afară, mai multe persoane își stringeau mmiinile cu bucurie. Nu erau paţini cei care considerau că pedeapsa fusese prea puţin severă și că era cazul ca toți cei cinci prizonieri să fi fost împuşcaţi de mult”, PER pe :

Implicaţiile politice internaționale

Este dificil de estimat dacă sentința de la Tiraspol se va pune sau nu în practică, Fără intenția de a minimaliza acțul de patriotism al membrilor grupului Ilaşcu, nu se poate însă să nu se observe rolul de simpli pioni pe care aceştia îl joacă într-un context politic mai larg. Să o luăm pe rind. Autorităţile autoproclamatei Republici Nistrene s-au folosit de proces pentru a-și face o intensă propagandă internaţională, fie şi negativă, lucru important atita timp cit nici un for nu le recunoaște încă. În plus, tergiversarea aproape inexplicabilă a sentinței unui proces de peste 7 luni se lămureşte prin intenția șantajării autorităților Republicii Moldova. Chișinăul se pregăteşte de alegeri. Toţi inculpaţii sint membri ai Frontului Popular Creştin Democrat — formaţiune de opoziţie, naționalistă —, care se foloseşte de proces şi în intenţii electorale. Actualele autorități de la Chişinău, mult mai reticente în problema unirii cu România, nu pot accepta această situaţie, după cum nu pot accepta nici cealaltă ipoteză — cedarea față de șantajul nistrean, deoarece ar insemna recunoaşterea de facto a Tiraspolului, Mai recent, se încearcă adoptarea unei soluții de extremă, respectiv a fost deschisă o anchetă penală împotriva a patru cetăţeni ruși, în scopul de a se realiza mai tirziu un posibil schimb de

Situaţia este delicată şi pentru România, A mirat oarecum intensitatea luărilor de poziţie oficiale, nu şi vehemenţa mişcărilor stradale (acestea vădit antiruseşti), ceea ce ar putea duce la agravarea relațiilor:cu Moscova. Autorităţile de la Bucureşti nu pot juca acum nici cartea unionistă, nici să stea indiferente, În acest sens, repetatele apefuri pentru intervenţia Kremlinului constituie o soluţie de compromis. În ce priveşte Rusia, poziția sa oficială exprimată pină acum a fost cea 4 mutării incuipaţilor la Chişinău și judecarea lor de către autoritățile de aici. Lucru care este moral şi corespunde și intereselor proprii

istria.

Concil

Trebuie subliniat cu toată claritatea că, după aproape 7 luni de desfăşurare a procesului, o concluzie se impune cu evidenţă: faptul că cei cinci sunt nevinovaţi. Aceasta rezultă atât din analiza critică a rechizitoriului, cât şi din analiza modului în care a decurs procesul; au dovedit-o, cu prisosinţă, intervenţiile avocaţilor Vozian, Kosiko şi Maximovţeva.

Dacă s-ar pune întrebarea: cine i-au ucis pe Ostapenko şi Gusar (victimele puse în seama grupului Ilaşcu), răspunsul cel mai plauzibil este următorul: aceste crime reprezintă răfuieli interne ale nomenclaturiştilor separatiști organizate de serviciile secrete de la Tiraspol. De altfel, modul în care s-au comis crimele - în locuri foarte vizibile, la ore de maximă circulaţie, făcând o mare risipă de muniţie — dovedeşte că făptaşii doreau ca omorurile să fie cât mai vizibile. Puțin după atentatul asupra lui Ostapenko, Radio Tiraspol a transmis că ucigaşii erau “un grup de teroriști bine antrenați în România". Pare evident că, încă din momentul pregătirii atentatului, se avea în vedere folosirea sa ulterioară într-un proces de “terorism”.

E important să ştim cine sunt cei care îi împing spre moarte pe acuzaţi; cine sunt = d puterii sovietice de la Tiraspol şi, în fond, exponenţii politicii exapansioniste ruse în această regiune.

Limanski A. N., actualmente preşedinte al executivului raional Slobozia (din Transnistria - n.n.) ar fi, conform acuzării, una dintre persoanele pe care Ilaşcu ar fi încercat să o lichideze, dar atentatul împotriva sa ar fi eşuat. Este complet neclar ce avantaj s-ar fi obţinut prin lichidarea lui Limanski, în acel moment (aprilie - mai 1992) şef de secţie la executivul Slobozia, personaj obscur şi neimplicat în nici un fel în conflictul armat, cunoscut pe plan local doar prin incompetenţă şi brutalitate. De altfel, Limanski a fost

urul dintre martori care a incitat la iolenţă împotriva grupului de ziarişti şi observatori români şi americani, răcnind la sfârşitul unei şedinţe din aprilie: "Banda de ziariști, afară!"

În jurul datei de 10 noiembrie 1993, Limanski l-a convocat pe lon Ivanov, preşedintele asociaţiei “Demnitatea” din Slobozia, şi i-a declarat că, dacă nu îşi revizuieşte atitudinea politică (pro Chişinău), atât el, cât şi familia sa, se expun unui pericol de moarte; l-a avertizat că va fi concediat şi l-a acuzat că el este adevăratul autor al actelor de terorism care au avut loc în Slobozia. "Dar pentru aceste acte nu se desfăşoară procesul lui Ilaşcu?" a întrebat Ivanov. "Vom termina cu

rocesul acela şi vom începe cu al tău”, i s-a răspuns.

Cam 10 zile mai târziu, Limanski a împuşcat mortal un tânăr, într-un loc public. El a cerut familiei să-şi ţină gura dacă nu vrea să mai aibă şi alte necazuri. Împotriva lui Limanski nu s-a deschis nici o acţiune; el s-a prezentat la proces, liber şi senin, în ziua de 9 decembrie.

Savenio lu. G. ar fi, conform rechizitoriului, o altă persoană pe care Ilaşcu a încercat să o lichideze — dar atentatul pus la cale de el ar fi eşuat. Savenko, pensionat de câţiva ani, fusese procuror în Slobozia; e imposibil de imaginat ce avantaj ar fi avut “teroriştii moldoveni" dacă ar fi suprimat acest pensionar insignifiant.

În depoziţia făcută înaintea Curţii, Savenko s-a mândrit cu contribuţia pe care a adus-o ca procuror în anii stalinismului postbelic, la implantarea puterii sovietice în Basarabia. Bătrânul torţionar se referea, desigur, la deportările în masă, la demascarea chiaburilor, la organizarea foametei, la lupta contra sabotorilor şi naţionaliştilor.

Aşa cum este consemnat în rechizitoriu, imediat după ce a avut loc atentatul asupra lui Savenko, acesta şi-a

luat puşca, a ieşit în stradă şi a tras două focuri în direcţia unei maşini care se îndepărta. Aşadar, "victima" are armă la domiciliu şi nu se sfieşte să o folosească. Să nu uităm că ne aflăm într-o regiune în care funcţionează legislaţia sovietică, iar controlul asupra armelor de foc este, teoretic, extrem de sever. Dacă un jurist pensionat face uz de armă atât de uşor, şi nici măcar nu se sfieşte să o declare într-un proces în care pozează în victimă, e lesne de înţeles cât de aproape de crimă sunt acuzatorii "grupului Ilaşcu”.

Pare evident că singurul motiv pentru care Limanski şi Savenko au fost implicaţi în "dosarul Ilaşcu" este că ei reprezintă elemente extrem de sigure şi fidele pentru puterea sovietică, gata oricând să declare ceea ce este necesar spre buna funcţionare a scenariului. Organizarea acestui scenariu a fost făcută - după cum a declarat de mai multe ori Ilaşcu — de securitatea de la Tiraspol, în colaborare cu fostele structuri KGB din Moldova şi Rusia.

Alt martor al acuzării, prezent la spectacolul din 9 decembrie, este Vadim Gh. Şevţov, ministrul securităţii în pretinsa republică nistreană. Numele său adevărat este Vladimiri lurevici Antiufeev; are 42 de ani şi este divorţat. Până în august 1992 a fost locţiitorul şefului secţiei de criminalistică a miliției din Riga şi comandant al unui detaşament OMON (trupe speciale ale ministerului de interne sovietic). În caracterizările făcute la locul de muncă se consemnează că este un temperament impulsiv. A fost retrogradat de două ori, dar a recuperat rapid, de fiecare dată. A fost direct implicat în acţiunile teroriste din Letonia din iarna lui 1991. Autorităţile sovietice l-au decorat cu ordinul "Drapelul Roşu". După proclamarea independenţei Letoniei, în august 1991, procuratura din Riga a deschis un dosar de urmărire penală împotriva lui Antiufeev. El a părăsit

- : nevinovați

Riga ca maior de miliţie şi E | refugiat în Transnistria, unde a pus bazele ministerului securităţii; aici a afost avansat la gradul de colonel. Adjunctul grupului $evțov - Antiufeev este fostul comandant al OSTK (soviete de muncitori) din Estonia, Lîsenko, care poartă acum numele de Kudreavii. O istorie asemănătoare are primul locţiitor al ministrului de interne de la Tiraspol, Matveev, pe numele său adevărat Concearenko.

Gruparea $evţov - Antiufeev îşi propune explicit să construiască comunismul, folosind metodele staliniste. Ea a declarat că “trebuie acţionat ca în anii '45-'47, când orice activitate îndreptată contra ordinei existente era considerată crimă împotriva statului“ şi că “pentru a stabiliza situaţia din țară, trebuie scoasă din activitate (citeşte: ucişi) o anumită masă de oameni.

Relatările despre oamenii care îl trimit la moarte pe Ilaşcu ar putea continua, în acelaşi spirit. Dar considerăm că, din cele spuse până aici, ne putem face o idee despre acuzatori: ei reprezintă o lume a crimei şi a minciunii; drojdia societăţii sovietice; ultimii apărători ai comunismului.

Ceea ce este extrem de grav în sentinţa de la Tiraspol nu este condamnarea la moarte ca atare; aşadar, nu faptul că, într-o lume care se pretinde civilizată, se mai practică pedeapsa cu moartea. Ceea ce este extrem de grav este că o putere politică criminală continuă să trimită la moarte luptătorii pentru democraţie; că, nu numai că nu are loc vreun proces al comunismului, dar comunismul este cel care organizează, în continuare, procese contra democraţiei. Sentința în procesul Ilaşcu este ultima tentativă de asasinat politic a puterii sovietice.

Victor Bârsan