Vizita preşedintelui Ion Iliescu în SUA

La sfârşit de mandat prezidenţial, lon

jiescu a mai încercat un ultim turneu nord-american de succes. Insă nimeni nu-şi va aminti discursul său de la ONU. Toată lumea va reţine cum a fost împroşcat cu brânză de un român din diaspora.

La început, ştirile au fost contradictorii și dramatice. Încă înaintea jurnalului propriuzis, o televiziune anunța că la Mont: real președintele Iliescu a fost lovit de un manilestant cu o pancartă. La ştirile zilei, eravorba de un sul de carton. Agresorul i-ar fiipatin faţă: „mă, animalule!" iar preşedintele i-ar fi replicat: „ești ceea ce spui.“ Înalte relatări, apar apostrofări şi mai dure laadresa manifestanţilor anti-lliescu: „huli-

* gank, „cretini: şi „retardaj!', dar atribuirea lor e confuză. Surpriză, a doua zi, un comunicat oficial nega totul, afirmând senin că preşedintele a fost întâmpinat cu căldură. Ţrăiam realităţi paralele. A urmat versiunea soft, în care cineva a aruncat totuşi cu un obiect în preşedinte, dar nu l-a nimerit. În sfârşit, Iliescu însuşi admite cu jumătate de gură după vreo două zile, într-o transmisiune de la New York, că cinevaarfiaruncat cu un... plic.

Eu nu ştiu, zău, ce ne-am face fără ziare. Prin televizor ne intră în casă un fel de crâmpeie din care adesea nu se înţelege nimic.

preşedintele României a fost recent la Ţebea, un singur post TV ne-a

a: pe celelalte canale îl vedeam

făcând cu mâna, ca într-un film mut În incidentul de la Montreal am fost în ceață până când Evenimentul Zilei i-a

agresorului un interviu. Simplu, direct, or, Cristian Păvălucă povesteşte de ce a recurs la această formă de

Să fie el vreun nebun furios? Nici vorCristian Păvălucă nu e un marginal iz ca Isaia, omul care l-a împroşcat ineală pe fostul preşedinte ConstanPăvălucă este un om cu studii su-

e, pe care le-a absolvit cu o medie de zece, ceea ce i-a permis apoi apă o carieră universitară. În '90

ă în Canada, unde lucrează ca in-

e proiectele sale înregistrându-se

ni digitale, linii tehnologice şi chiar o În particular, conduce o trupă de

le amatori, punând în scenă specde Caragiale, Kirițescu şi Muşatesşit, este secretar al unui consiliu aceasta biografia unui dezaxat, normele de convieţuire socială?

se pare că este a unui cetăţean în Strict sens. De altfel, la manifestăinaugurare a pieţei româneşti din al, Păvălucă era invitat oficial de El nu vrea altceva decât să-l facă atură' pe Iliescu, să nu se poată

ă a fost admis şi de diaspora, cum țară. Pentru aceasta cheltuie două-

de dolari, încercând să găsească „brânmai puturoasă'. S-a inspirat din Jean Cretiert. fostul premier al Căruia i s-a aruncat o tartă cu formă de protest care a şi luat nu-

8 „entarter. Protestatarul nu riscă arestat pentru că o tartă nu răneşte în orgoliu. Dar să vedem filmul eve-

lucă ratează momentul întâmpiciale, Iliescu trece prea repede şi âne cu brânza în mână. Nu mişcă i ceremonia de trică să nu atragă ; brânza i se scurge pe pantaloni, antofi... În sfârşit, Iliescu revine, Păaruncă ce i-a mai rămas, nu-l ni dar „ca și la cadourile pentru gestul contează'. Gărzile de corp mâinile la spate în timp ce el îi reşedintelui, încercând să-i para- 'Vorbă mai veche: „de ce inau-

RĂSVAN POPESCU

O tartă pentru

Iliescu

gurezi, măi animalule?r. Preşedintele e evacuat în viteză, apucă totuşi să-i răspundă: „ești ceea ce spui!

Unde eşti tu, Nene lancule? Ce scenă! Ce replici! Ce personaje! Atunci are loc momentul de întoarcere în registru dramatic. Ca pe vremuri, când era huiduit la Constanţa, Iliescu nu se poate obişnui cu ideea, se răsuceşte cu tot dispozitivul după el, vrea să afle de ce i se întâmplă asta tocmai lui, care este atât de bine intenţionat şi mai şi reprezintă România. E rândul lui Păvălucă să nu înțeleagă. „Cum să mă întrebe el pe mine, la cât rău a făcut țări, de ce am procedat eu așa? Putea să mă întrebe cine sunt, avea lot dreptul, dar să mă întrebe de ce am făcut asta, el să mă întrebe? Păi nu ştie?

Incidentul de la Montreal demonstrează o dată în plus că d-! Iliescu chiar nu ştie. EI are o anumită viziune despre rolul său pozitiv, de factor de echilibru în aceşti ani de tranziţie care nu se mai termină, şi nu realizează că ea nu se mai termină din cauza lui. Rechizitoriul lui Păvălucă e scurt, cât putea rosti cu mâna „răsucită. în briceag la spate şi cam la orizontală“: a deturnat revoluţia punându-se în capul ei, a determinat emigrări din motive politice, chiar Păvălucă a plecat din cauza lui, patronează corupţia etc.

in opinia mea, lista e mult mai lungă. Ea începe cu parodia de proces al lui Ceauşescu, care, o dată cu dictatorul, a înmormântat pe vecie şansa unui adevărat proces al comunismului. Un proces îndelungat şi transparent ar fi limpezit în opinia publică mecanismele terorii şi ale manipulării unui neam, dar şi lipsa de legitimitate a noilor „emanaţi“ ai revoluţiei. Cu aceeaşi abilitate cu care a evitat un proces al comunismului, noua putere a îngropat şi dosarele revoluţiei. Teroriştii au dispărut ca un vis urât, iar familiile au pita ei i plângă morții pentru care nu plăteşte nimeni.

Pe fondul unei relaţii niciodată limpezite cu trecutul, în barca noii puteri, dar şi a partidelor istorice şi chiar a presei libere, s-au putut căţăra o mulţime de oameni vechi şi resturi de structuri oculte. Un lest pe care îl târâm după noi şi astăzi.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi prima declaraţie istorică a lui Iliescu, atunci când spune că Ceauşescu şi Elena au întinat idealurile socialismului. Atunci când, de la sediul fostului CC, s-a sunat la Ambasada Sovietică ca să se anunţe „cine suntem şi ce vrent. Dacă URSS ar fi rezistat, e posibil să ne fi împotmolit şi noi într-un soi de gorbaciovism desuet. Din fericire, sovietele au expirat şi în vechiul lor spaţiu de influenţă, ca în principiul vaselor comunicante, s-au revărsat NATO şi Uniunea Europeană. De voie, de nevoie, autorităţile de la Bucureşti au intrat pe acest făgaş istoric, în care România a fost mereu la urmă. Când alţii îmbrăţişau democraţia şi drepturile omului, la noi veneau minerii şi înecau în sânge demonstraţia antiguvernamentală din Piaţa Universităţii. lar preşedintele Iliescu le mulțumea că au pus flori pe spaţiul degajat. Acelaşi Iliescu va critica tovărăşeşte justiţia care începuse timid să restituie case naţionalizate, inhibând procesul pentru ani buni. Când ungurii, cehii, polonezii făceau paşi hotărâți în direcţia economiei de piaţă, noi nu ne vindeam țara şi experimentam Mebo. În acest timp, preşedintele Iliescu declara proprietatea „un moft şi califica retrocedarea pădurilor drept „o prostie istorică". Şi aşa mai departe şi aşa mai departe.

Ce-i reproşează pe fond Cristian Păvălucă lui lon Iliescu? Ce altceva decât rolul de frână pe care I-a jucat în toţi aceşti ani?! Unde cred eu că greşeşte Cristian Păvălucă? Nu te poţi despări de trecut râzând. Nu de unul ca al nostru.

[DAN PERJOVSCHI

Pur şi simplu

posibil: Vedeţi că v-a căzut ceva!

Eram în spatele unui tip de vreo 60 de ani, când a aruncat tacticos pe trotuar. ambalajul napolitanei pe care şi-o îndesa acum în gură. Nu m-am putut abţine şi, când am trecut în viteză pe lângă el, i-am zis peste umăr cu cel mai obraznic ton

Omul mi-a răspuns cinstit: Nu mi-a căzut. Eu am aruncat.

Pre-campania electorală este o dezamăgire. Partidele au ales să joace cartea difamării şi, în cel mai bun caz, ele îmbrățişează ironia de proastă calitate. Uneori, atitudinile sunt de-a dreptul puerile. E suficient, de pildă, să ne gândim la felul în care liderii Alianţei D.A. au „ascuns“ programul de guvernare, argumentând că nu-l dau publicităţii de teamă ca nu care cumva conţinutul său să fie... furat de adversari. Această idee — pe care au formulat-o, de fapt, mai întâi câteva partide minuscule în primii ani ai tranziţiei — a devenit de câteva săptămâni încoace emblema unor forțe politice care caută să ajungă la guvernare la 15 ani după debutul democratizării. Preşedintele Iliescu a dovedit, la rândul

său, că aceşti 15 ani nu l-au educat în nici un fel: ripostând unui manifestant care relua o formulă creată chiar de Iliescu — celebrele vorbe „măi, animalule* —, preşedintele a reacţionat spunând „Tu eşti aşa cum ai spust. Cam aşa se exprimă copiii rătăciți pe maidan! În familia social-democrată, asemenea formule nu sunt legate, de altfel, de o anumită vârstă sau generaţie. Tineretul social-democrat este şi el deseori mai aproape de vulgaritatea străzii decât de sobrietatea cerută de Parlament: astfel, TSD şi-a transformat recentul congres într-o reuniune dominată, aşa cum a relatat pe larg presa, de glume de prost gust. E indecent să-ţi începi (sau să-ţi consolidezi) cariera cu fraze de felul celor rostite la congresul tinerilor socialdemocrați, la adresa adversarilor PSD: „0 pisică şi-un purcel vor să bată un căţel! sau „în România există un marinar şi acest marinar s-ar putea transforma într-un pirat dacă va ajunge la guvernare“.

Nu doar TSD arată astiel: în genere, tinerii lansați în vremea din urmă în politică, pentru a primeni sau schimba radical elita parlamentară şi guvernamentală, se înfăţişează public cu aceeaşi agresivitate şi cu aceeaşi lipsă de substanţă ca şi cei pe care vor să-i înlocuiască. Săptămâna trecută, patru asemenea tineri politicieni — câte unul de la PNL, PSD, PD şi PUR — s-au contruntat public într-o emisiune de televiziune

fără a putea afirma altceva decât sufi-

j CRISTIAN PREDA

la Iliescu

la Videanu

cienţa vârstei. Văzându-i, poţi rămâne cu impresia că de-acum condiţia participării la dezbaterea politică este incapacitatea de a lega două fraze. Argumentul i andonate în favoarea care nu e, de fapt, de! cele mai multe ori decât o imputare nemiloasă ambalată, în cel mai bun caz, într-un discurs plat.

Şi asta n-ar fi nimic. În fond, progresul în ordine retorică nu se obţine fără un oarecare etort. lar unii lideri, tineri sau bătrâni, nu sunt capabili să-l facă. Uneori însă, vorbele goale devin obsesie. Aşa, de pildă, PSD şi PUR îşi irosesc timpul jucându-se cu cuvintele, pentru a spune că alierea lor într-o Uniune naţională are ca emblemă semnul „plus“ (PSD+PUR), în vreme ce adversarii ar fi ales semnul „minus“, cratima din numele Alianţei PNL—PD fiind, deci, citită ca un operator matematic. Aceste discursuri fără nici o relevanţă politică lasă impresia că actorii angajaţi în competiția pentru putere fac etorturi disperate de a depolitiza — dacă se poate, în chip complet — politica.

Cel mai clar efect al acestei tentaţii este maniera în care e construit — în abstract — portretul politicianului. Alianţa D.A. a explicat, recent, că premierul ideal trebuie să fie un om de ataceri sau, la limită, un angajat al unei firme multinaționale. Indiferent de formulă, ideea liberalo-democrată este că nu po deveni (un bun) premier decât ai refuzat în prelabil să te dedici inter public, urmărind — cu cât mai mult: ces, desigur — interesul privat. Alegerea lui Adriean Videanu ca viitor premier. al unei guvernări a Alianţei D.A. pare să fi avut la bază acest raţionament antipo: litic. Lucrurile sunt cu atât mai grave, cu cât d-l Videanu a renunţat în 2003 la mandatul de parlamentar pentru a se consacra integral afacerilor cu marmură. Sigur, vor putea spune unii în apărarea d-lui Videanu, domnia sa poate renunţa acum la afaceri pentru a se dedica interesului general, dovedindu-se astfel la fel de sagace şi de prompt ca şi atunci când a ales afacerile în detrimentul politicii. Dar ideea că un individ poate să facă astfel de convertiri succesive e mai degrabă o modalitate de a afirma imposibilitatea separării afacerilor de politică. lar aceasta e tocmai cauza profundă a corupției din România. „Berlusconizarea“ politicii de la noi nu poate avea decât acest etect profund distructiv,

Combinația dintre registrul pueril şi vulgar al discursurilor şi, pe de altă parte, infatuarea berlusconiană tradusă în comportamente tradiţional-româneşti transformă politica de la noi într-un spectacol care nu riscă să plictisească, dar care este cel mai adesea lipsit de conţinut. Ai senzaţia că se întâmplă în fiecare zi ceva, dar nu poţi identifica nici o transformare. Dominată de această matrice, politica actuală îi invită să se angajeze în disputa pentru putere pe toţi cei care detestă, ignoră sau dispreţuiesc interesul public. iii