Foști demnitari comuniști acuzați de genocid

Procesul celor patru foști demnitari ai regimului Ceaușescu a fost o premieră atît pentru inculpaţi, cît și pentru justiţia română. Lui Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu noua postură li se va fi părut absolut incredibilă. Nici în visurile lor cele mai negre ei nu se vor fi imaginat în boxa acuzaților, dar mai ales rostind cu voce tare, fără teama de a fi înregistraţi şi raportați, „tira= nul“ Ceaușescu, „dictato= rul“ Ceaușescu. Sînt aproape sigur că după fiecare astfel de calificativ spus în fața a ceea ce pînă nu demult constituia o simplă masă pentru mitinguri ei au căutat în sală neliniş= fiţi silueta securistului ca nota inprimativă. Nu se vor fi imaginat, e drept nici televizaţi atit de multe pentru că excepţie făcînd Nicolae Ceaușescu şi Elena Ceauşescu, nici un membru al conducerii partidului sau statului nu se putea lăfăi pe micul şi pe marele ecran. Coşmarurile lor anterioare ţineau de sancţiunile tipice nomenclaturii 2 o pensionare forţată, o trimitere, în cadrul faimoasei rotații, ca simplu activist, la o judeţeană din celălalt capăt al ţării, excluderea de la privilegiile aparatului. Lucruri rele, desigur, pentru că deseori era posibil să ajungi subordonatul unuia pe care-l persecutaseşi pînă atunci, dar în nici un caz de talia aducerii într-un proces publice

Noua ipostază a fost pentru cei patru un greu examen. Ea s-a constituit în ceea ce literatura existenţialistă numește un moment limită. Acel moment din viaţa unui om cînd, pusă în condiţii aparte, fiinţa lăuntrică răzbate de sub masca riguros protejată de timpurile firești. Cum au trecut inculpaţii acest examen de destin ? Lamentabil. Excepţie făcînd Ion Dincă, ei au fost de o slugărnicie exemplară cu completul de judecaţă.

încruntare pot hotări soarfa unui proces. Adevărata explicație trebuie căutată însă într-altă parte. Cei trei și-au făcut o obişnuință din slugărnicia faţă de autoritate. Acuzarea a exagerat contribuţia celor patru la crima de genocid. Ea a avansat astfel un elogiu nemeritat personalităţii lor. În timpul eveniimmentelor din decembrie acuzaţii n-au jucat un rol prea important. Dacă ar fi fost altfel ar fi însemnat că ei ar fi putut fi altceva decit dul

să înțelegem că, odată devenită liberă, ea va fi întruchiparea perfecțiunii. Şi iată, acest moment al posibilităţii a venit. Separată de puterea de stat și de cea executivă, justiţia a avut toate condiţiile, după ani de dictatură, să se manifeste cu adevărat liberă. Din păcate, ea n-a reușit decît să ne dezamăgească. N-are rost să enumăr aici toate punctele vulnerabile ale procesului. Au făcut-o înaintea mea alţi gazetari. E inutil să atrag și eu

eo. pica ia iu

PROCESUL INELUENŢAI DE EMOȚIA COLECTIVĂ

În dorinţa de a se pune bine cu toată lumea ci ar fi fost în stare să zîmbească dulce pînă şi filamentului din tavan. S-au pus, firește, multe întrebări în legătură cu resortul sufletesc de la baza acestei ati-: tudini lipsite de cea mai elementară bărbăţie. S-a crezut, de exemplu, că şi-a spus cuvîntul credința nemărturisită că plecăciunile ar contribui la micşorarea pedepsei. O explicaţie care nu poate fi exclusă din capul locului. Anii de justiţie comunistă i-au convins pe inculpaţi că hotărîrile judecătoreşti n-au nici o legătură cu dreptatea. Un zîmbet, ca şi 0

nişte simple marionete. Că supunerea necondiționată faţă de autoritate i-a definit înainte de toate o dovedeşte din plin atitudinea lor la proces. Pentru ei n-avea importanţă cine întruchipează autoritatea : Ceauşescu sau judecătorul Niţoiu. Important era să te pui bine cu atotputernicul momentului. În cazul de faţă, cu preşedintele completului de judecată. Inculpaţii n-au trecut cu brio examenul procesului. Din nefericire, nici justiţia noastră. Ani de zile aceasta s-a plîns că sistemul comunist nu-i dă posibilitatea să fie independentă. Ani întregi ea ne-a lăsat

ÎN, a caii cea aia aa atenţia asupra unor dile= tantisme vizibile şi pentru cei ce n-au văzut în viaţa lor nici măcar o broșură de popularizare a dreptului. Oricum, cîteva dintre ele ar trebui disecate la tablă, în cadrul seminariilor de la Drept: ironiile ieftine ale preşedintelui la adresa inculpaţilor, aducerea drept corp delict a unei bite confecţionate de către vilceni în scopuri de propagandă, cererea procu-= rorului de a fi audiaţi martori tocmai atunci apăruţi

la uşa sălii de ședințe, acuzarea inculpaţilor pentru victimele produse după 22 decembrie, adică după

arestarea lor, transcrierea otova de către judecător a unor depoziţii în care nuanțele erau extrem de importante. Aş vrea să mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atitea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Presa, pinia publică au fost pornite impotriva celor patru inculpaţi. Să nu uităm că lozinca Moarte pentru moarte !, lansată la mitingul din 12 ianuarie 1990, i-a vizat în primul rînd pe ei. Dincolo de unele interese superioare, care l-au tras de mînă pe judecător în tot timpul procesului, greşelile îşi au explicaţia în teama tribunalului de emoția colectivă. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţițată şi de e parte a presei, îi şi condamnase deja pe inculpaţi. Orice tentativă de a apre-= cia nuanțat s-ar fi soldat cu o micşorare a pedepsei. Dar şi cu un anume risc: acela ca judecătorii să fie consideraţi — pe nedrept — complici ai celor din boxă. Un risc pe care orice altă justiție europeană şi l-ar fi asumat în deplină cunoştinţă de cauză. Nu însă şi a noastră, aflată la primii paşi în spaţiul libertăţii. Şi, în consecință, separată de puterea de

stat şi de cea legislativă, dar dependentă încă de puterea emoţiei colective.

ION CRISTOIU

S-A ÎNTÎMPLAT DUPĂ FUGA LUI PACEPA ?

În anul 1978, prin Decretul 121 din 8 aprilie, se organiza Minister de Interne după reguli ştiinţifice — cum îi plăcea să spună lui Nicolae Ceauşescu. Mi erul de Interne preluase organele sec! ății statului în care erau incluse şi serviciile de spionaj, reunite atunci sub numele de Departamentul de informaţii externe (DIE), în subordinea lui Tudor Postelnicu, pe atunci șeful Departamentului securităţii statului şi ministru secretar de stat în cadrul MI.

Ca şef al-spionajului, de mai mulţi ani, era generalul-loco= tenent Nicolae Doicaru, eliberat din funcţie în mai 1978 și tri în fruntea Ministerului : ini, în locul său fiind numit un general din Direcţia serviciilor de aprovizionare ale ministerului.

În toată această perioadă, generalul Ion Pacepa a îndeplinit numai funcţia de locţi= itor al şefului DIE şi secretar de stat în aparatul de represiune ceaușist, neocupînd nici un moment funcţia supremă în serviciile de spionaj — aşa cum s-a. acreditat ideea în presa străină şi cea românească de după Revoluţi

Ca structură organizatorică, serviciile de spionaj erau com- „puse din unități care se ocupau de activitatea de spionaj numai pe anumite teritorii, bine delimitate, similare direcţiilor de relaţii din Ministerul Afacerilor Externe, plus o serie de unităţi speciale sau auxiliare.

Fiind o unitate militară care se respecta, Departamentul de informaţii avea organizată o brigadă specială de contrainformaţii în rîndul personalului şi care era direct subordonată şefului sau locţiitorului departamentului, cei doi nefiind controlaţi de această unitate şi nici de o alta similară din minister. Această anomalie a fost fructificată din plin ge zei

ul Pacepa în pregătirea şi pa ch a definitivă în Vest.

29 iulie 1978. Pe coridoare şi prin birourile departamentului mare agitaţie, mare: a trădat Pacepa. Mulţi dintre cei de atunci nu ştiau despre cine este vorba. În unităţile DIE nu se foloseau numele bune, date de Dumnezeu la naştere, ci nume conspirative, stabilite

de cadrişti la data angajării. Aşa se face că fugarul era bine cunoscut sub numele de „tovarășul Prahoveanu“, nume care suferă acum o metamorfoză dictată de moment. Este

botezat „VINTILĂ « sau „TRĂDAĂTORUL“ — nume.ub care zace dosarul său în arhivele securităţii.

Întrucit, din economia memoriilor publicate de VINTILĂ în cartea sa ORIZONTURI ROȘII nu reies clar motivele pentru care acesta a rupt-o cu stăpînul său, vom încerca noi să facem lumină

Aşa cum am arătat, în primăvara lui '78, Ceauşescu — în dorinţa de a militariza şi folosi în acțiuni de spionaj Ministerul "Turismului, cum o făcea Pînă atunci cu M.A.E.-ul şi MCEC.E..-ul, l-a numit pe Reneralul-locotenent Nicolae Doicaru ministru al turismului (probabil ca recompensă . pentru ideea acestuia de a militariza turismul românesc).

Prin trecerea lui Doicaru la Turism a rămas vacant postul de şef al DIE şi adjunct al ministrului de interne, deținut anterior de acesta. Pentru cîteva zile după plecarea lui Doicaru, interimatul a fost atribuit lui Pacepa, adjunctul şi virtualul şef cu puteri depline dacă ar fi vrut şi Elena Ceaușescu. Dar ea nu a vrut. Era primejdios să-l facă ministru, ştia prea multe de prin casa regală şi, în plus, ca ministru, nu s-ar fi ocupat de continuarea cercetărilor sale ştiinţifice privind polimerizarea stereospecifică a sa: vântei moşite de aparatul de informaţii externe.

Ca atare, Pacepa a fost lăsat mai departe pe postul său de secretar de stat și al doilea în ierarhia spionajului, şef fiind numit un general docil de la serviciile de intendenţă ale ministerului.

Numirea altuia peste capul său l-a înfuriat nespus de mult pe micuțul general, ros de complexul inferiorităţii, specific la astfel de persoane (vezi şi cazul dictatorului).

Ca să-şi compromită şeful în fața tiranilor, Pacepa a început să se izoleze, să rezolve numai problemele date prin ordin în sarcina locţiitorului departamentului, lăsînd noul venit — străin de activitatea de spionaj == să se descurce singur. Manevra sa a avut efect scurt timp, pînă cînd şeful s-a înconjurat de ciţiva ofiţeri dornici de promovare şi care — peste interdicţia impusă de Pacepa — au ajutat noul venit să „intre în probleme“,

Văzînd că manevra nu s-a soldat cu rezultatele scontate de el, furia lui Pacepa împotriva stăpinilor a crescut şi mai mult. Acum este momentul în care încep pregătirile pentru despărţirea de regimul ceauşist. Sub pretextul că are mult de lucru, se închidea în biroul său şi cerea să nu fie deranjat. Biroul era prevăzut cu un terminal al computerului instalat în sediul departamentului şi care deţinea în memoria electronică toate datele şi informaţiile care prezentau importanţă pentru serviciul de spionaj român.

Singur şi nestingherit, generalul a programat terminalul calculatorului să-i imprime pe hîrtie toate datele şi informaţiile cuprinse în memorie. La deschiderea biroului, după ce fugarul trecuse Atlanticul, s-au găsit dublurile fişelor de calculator plecate în voiaj, la americani. Pacepa devalizase întreaga bancă de date şi informaţii secrete ale departamentului, avind ce prezenta, timp de trei ani, colegilor de la C..A., fiecare fişă putînd fi detaliată în zeci sau sute de pagini de VINTILĂ. Mitul că acesta dispune de o memorie infailibilă trebuie revăzut prin prisma celor de mai sus.

După multe tergiversări a fost anunţat Ceauşescu. Vestea

i-a accentuat bilbîiala şi teama pentru securitatea personală. Printre bilbiieli a urlat : să fie formată o coraisie de anchetă şi traşi la răspundere vinovaţii.

GH. 1. OLBOJAN (continuare în numărul viitor)

A Tir i OPERE,

CULISELE PRIMULUI: PROCES TELEVIZAT DIN

ROMÂNIA

— Interviu cu PAUL VĂRZARU, avocatul lui Ion DINCĂ —

— Iată-ne la inceputul propriu-zis al procesului. Ce impresie ţi-a făcut rechizitoriul?

— Proastă. Limbajul lui a fost prea politic și prea puţin juridic, Orice rechizitoriu are o parte expozitivă, numai, că in acest caz ea a reprezentat, prin reluări frecvente, 60 la sută din rechizitoriu

— De ce crezi că au fost selecționați tocmai cei patru din întrezul lot de vinovați ?

— Nu mi-am explicat nici pe parcursul procesului de ce, de exemplu, Dincă — viceprim ministru — a fost trimis în judecată printre primii patru înaintea lui Dăscălescu, şeful său. Pe de altă parte, apare Bobu şi lipseşte Coman, dar apare şi Postelnicu, al cărui şef direct era Coman. Nu s-a respectat, e clar, acelaşi criteriu pentru toţi cei patru. În afară de faptul că erau compromişi prin activitatea anterioară. Dar această opţiune este problema Procuraturii generale

— Ai spus, în proces, în timpul pledoarici, că avem nevoie de adevărul întreg, și nu de unul pe felii.

— În momentul în care s-ar fi făcut o anchetă completă, avindu-se în ved atît declaraţiile celor trimi: în judecată, cit şi ale celor anchetați, necunoscîndu-s infracţiunea pentru care vor fi trimiși în Judecată, s-ar fi putut -stabili cu certitudine gradul, natura şi participația concretă ale tuturor acestora la luarea deciziei şi la săvîrşirea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.

— Ai fost în 21 şi 22 decembrie prin locurile fierbinţi din București ?

— Pe 21, fără o participare semnificativă, în sensul că am fost printre cei 60000 de oameni care se uitau la cei 4000 de revoluționari activi. În ziua următoare am fost în primul grup care a intrat în Piaţa Palatului.

— Din acest unghi privind lucrurile, cusa te-ai decis să-l aperi pe lon Dincă?

—— Dacă din probele de la dosar ar fi rezultat că Dincă a fost cadru de decizie în exterminarea acestei manifestaţii, la care am participat şi cu, nu l-aş fi apărat. Dar, ca orice avocat — neputind avea alte informaţii în afara celor concretizate într-un dosar — am pornit de la certitudini existente. Dincă şi-a recunoscut rolul jucat în menţinerea dictaturii, dar, în același timp, a spus că n-a avut nici o contribuţie — sub aspectul deciziei şi execuţiei — pentru cele două masacre din Timișoara și București,

— Ce crezi, a fost sau nu vorba de genocid ?

— Dacă pe banca acuzării s-ar fi aflat un organism politic, s-ar fi putut vorbi (datorită celor pe care le-am trăit cu toţii) de genocid, Numai că genocidul nu poate fi datat 17—22 decembrie 1989. EI a început mai demult, de la 6 martie 1945. Da acea dată, un pumn în

masa regală a impus un £guvern și o ideologie, un partid care, prin toate actele sale a încercaț să-şi puterea, avind ca obiectiv politic prioritar exterminarea fizică a tuturor celor care se opuneau creării statului comiimst, Numai așa se pot explica falsificările alegeritor din '46, înscenarea procesului conducerii P.N.Ț. din "41. si-instaurarea Republicii, act ce a adus la putere dictatura partidului în numele proletariatului, pe care nu l-a servit şi nu l-a reprezentat niciodată. De la această dată şi pină în 64 s-a dus o politică clară de genocid impotriva poporului nostru prin arestări nelegale, muncă şi colectivizare forţate, care au condus la trimiterea în pușcăriile și azărele comuniste a peste 500 000 de oameni. Aceeaşi poiitică, la un mod mai subtil însă, a urmat-o şi Ceauşescu. În ceea ce privește vinovăţia lui Dincă, nu-i cunosc activitatea concretă, dar dacă în organismele politice. “au fost puse în discuţie toate deciziile aberante care au. fost adoptate şi a fost o hotărire colectivă a organismelor puterii, atunci este într-adevăr vinpvat.

— Modul în care a fost condusă şedinţa a provocat miutite controverse,

— Judecătorul Niţoiu a fost stăpînit de trac, acesta fiind primul său proces după ani de inactivitate (în ultima vreme a fost consilier juridic la Ministerul Apărării Naţionale) ca judecător militar, Cert este că avea la do- „sar declaraţiile date de inculpaţi în faza de urmărire penală şi i-a pus să le repete. N-a vrut să afle și altceva. Mai mult, articolul 323 din Codul de procedură penală precizează că inculpatul trebnie lăsat să arate tot ce ştie despre faptele pentru care a fost trimis în Judecată, apoi i se pun întrebări. * În cazul nostru a fost schimbată ordinea prevăzută de lege, ordine care nu e deloc facultativă. Şi încă: principiul fundamental de desfășurare a procesului penal este acela al prezumţiei de nevinovăție. În baza acestui principiu sînt necesare probe complete. În acest context, nici unul din: tre participanţii la proces — deci nici preşedintele corapletului de judecată — nu poate. pune întrebări prin care să aducă atingeri onoarei,

întărească.

„demnităţii celorlalţi, — pentru

că în acest caz te autopronunți. emstind și dreptul inculpatului ca, într-o atare situație, să ceară recuzarea com: pletului de judecată. Or, domn“ Niţoiu n-a ținut cont de acest lucru în destule momente,

— Ce amume a condus, în ultima clipă, la schimbarea încadrării, propusă de procurorul Cozma ?

— A fost, probabil, o. impresie de moment a procurorului de ședință care, îna-

"ntea solicitării schimbării de

încadrare, a cerut, într-o manieră neserimasă, prelunsirea probei testimoniale pentru dovedirea vinovăţiei inculpaţilor cu martori nesemnificativi. Argumentarea coautoratului a fost mai curind politică decît juridică, fiind invocat faptul că despre infracțiunea de genocid nu există la noi hotăriri judecătorești sau explicaţii teoretice ample. Dar asta nu trebuie să ne conducă la impresia că în literatura juridică nu s-a scris nimic despre noţiuniie de coautor şi complice, , existind tomuri întregi şi hatăriri foarte multe care au “onfigurat clar aceste moduri de participare la săvîrşirea unei infracţiuni.

= Ce-ai aşteptat, de la proces ?

— Așteptam reabilitarea noţiunii de justiţie, în sensul de a i se reda acesteia coordonatele de solemnitate şi de adevăr care au condus şi la noi, înaințe de 1947, la ridi-

în fond,

carea jusfiţiei ca activitate socială pe cea mai înaltă treaptă a statului,

-— Și care a fost senti-

mentul încercat după terminarea procesului ?

— Acela că mai avem multe de învăţat pentru a reda ţustiţiei rolul pe care-l merită.

— Care este, de fapt, adevărul în legătură cu vina lui Dincă ?

— Iată p întrebare la care nu pot răspunda decît după ce se va încheia recursul,

— Ce recurs?! Ion Dincă n susținut că nea va face recurs !

— Am făcut eu. Indiferent de poziţia lui, aveam obligaţia profesională de a proceda astfel, respectindu-i dreptul constituţional la apărare. Așa că după recurs!

DAN MUCENIG

MIHAIL MATEI