Guvernul împiedică întoarcerea familiei regale în țară

CEL CARE VINE

— Lumea se poate lipsi de un rege.

— Dar se poate lipsi de dreptate ?

(Claudel, L'Otage, 1, 2)

Un popor umilit, înșelat şi răstisnit se recunoaște în soarta dureroasă a omului pe care-l așteptăm.

Prima sa domnie, între 1927 şi 1930, ilustrată de timbrele cu profilul copilului regal, nu a fost decit un episod al luptelor politice interne, a căror violenţă avea să crească mai tirziu, distrugătoare pentru stabilitatea statului şi a instituţiei monarhiei. Chsmat a doua oară la tron, în cele mai tragice împrejurări pe care această țară le-a cunoscut vreodată, a fost un ostatic. Pentru dictatura fascistă întii, pentru cea comunistă după aceea. Dintre toate ofensele suferite. cea mai mare : minciuna. Apoi, după o lovitură de stat tilhărește pregătită, a urmat exilul, vreme de 42 de ani împliniti. Povara intolerabilă. de fiecare zi. a nenutintei si a nădeidii păstrate fără nici un motiv de a spera.

Între timp, două generaţii au ajuns la maturitate. Ultima. primind botezul focului, și-a plătit dreptul la libertate, ca şi generația care, în mare parte nu s-a mai întors- de pe front și care era chiar a tinărului rege. Tinerii de astăzi, care-şi recuperează memoria, după ce au fost minţiţi de atitea ori, trebuie să ştie ce li s-a ascuns.

Mihai 1 m-a fost încoronat ca bunicul său la Alba lulia, dar poarlă numele celui mai glorios dintre domnii noştri, numele care simbolizează însăşi unitatea pămintului românesc. Atunci cînd oastea românească a restabilit-hotarele frinte în 1940, ea asculta de ordinele lui. Ca şi regele Ferdinand în 1916. e a luat asupră-şi, la un moment dat cea mai copleşitoare răspundere, dar, spre deosebire de acela, fără sfatul si sprijinul guvernului legal, ci ca un tînăr de 23 de ani care înfruntă sinzur toate riscurile. Această hotărire îndrăzneață i-a redat poporului său onoarea. Regele n-a plecat în exil decit atunci cind. dacă ar fi rezistat, s-ar fi putut crede că o face doar pentru . sine.

soteeeeme ore

Fiindcă oamenii de o perfectă bună creştere şi de un simţ moștenit al demnităţii au o slăbiciune : aceea de a nu suporta să li se atribuie motive personale. Poate şi altă slăbiciune: — de a se lăsa învinşi de dezgust. Și, la 30 decembrie 1947, in acea Piaţă a Victoriei care este inima istoriei bucureştene a secolului nostru, cintau lăutari ţigani, pe cind ofițeri în uniformă (dacă nu cumva uniforma era imprumutată) intrau in aceeaşi horă pe care, de atunci, am tot revăzut-o pină la sat şi grea|ă.

Oricitţ ar rămîne cineva de legat de locurile naşterii, copilăriei sau tinereţii sale, nu cred că pe regele Mihai il aduc înapoi numai amintirile, între care, desigur, sint puţine cele. senine. Ceea ce-l face să treacă peste multe obstacole este şi dorința de a se bucura ca orice om liber de dreptul de a se întoarce în patrie şi de a se inchima de Înviere lingă mormintele celor din neamul său. Dar ne este îngăduit a spera că l-a îndemnat mai ales sentimentul unei datorii față de români.

Venind in ziua gestului nemuritor al Spălării pe Miini (care dinlre noi n-a făcut-o măcar o dată ?), el-va fi aici. în mijlocul poporului său, in Vinerea Patimilor. În acel ceas. el ne va cere, poate, să nu ne dăm vradă somnului şi să ne iubim puțin între noi, iubindu-l pe dinsul.

ANDREI PIPPIDI

Notă (9 aprilie) : Redacţia, care a primit acest articol acum două zile, este rusată să-l publice, chiar după declarațiile de ieri ale d-lor Radu Câmpeanu, I. I. Brătianu și ale celor doisprezece domni din Uniunea Democralică de Centru (numele lor comun

sar putea fi Pilat din Pont). Am aflat

de la televizor că dinşii consideră inoportună vizita anunţată pentru 12 aprilie. Dacă cineva are de dat un sfat regelui, o face printr-o scrisoare personală. Un mesaj publice urmărește. fățiş popularitatea în riitdurile - unui onrecare electorat sau favoarea conducerii provizorii a statului. care a dovedit cit de puțin impartială este.

Apa

IMAGINEA REVOLUȚIEI

Occidentul a salutat revoluția din România cu entuziasm — ceea ce nu prea i se intimplă. Zilele și nopțile din decembrie au adus pe pagina întii a tuturor cotidienelor și în emisiunile de actualități radio TV străzile insingerate ale Timişoarei, imobilele ciuruite de gloanțe din București, mulțimea strinsă in Piața Palatului, schimburi de focuri, cadavre incinerate, chipuri de anonimi înarmați. Dar explozia de entuziasm şi simpatie s-a curmat destul de repede. Jurnaliștii străini au gonflat spectaculos, au demonizat evenimentele, dornici să exalte spiritul popular al revoluţiei, pentru a compensa uitarea care s-a așternut peste România după Yalta, ca și rolul avut de Occident in crearea „mitului unui Ceaușescu care rezista curajos Moscovei“ — mit întreținut cu grijă pină la instalarea la Kremlin a lui Gorbaciov. i

Astăzi euforia mediatică a fost înlocuită cu plictisul, rezerva și neincrederea. Veştile care vin de la București — cind nu sint proaste — sint de-a dreptul suspecte. O aură de lume ieșită din ev mediu plutește peste România. J

Să nu acuzăm prea mult mediile occidentale, ele ne vor spune că sintem singurii răspunzători pentru ce se intimplă in casa noastră. Și nu greşesc. Deteriorarea imaginii revoluţiei a inceput odată cu declanşarea lupiei pentru putere, luptă care a dat ciștig de cauză unor elemente ale vechiului Aparat. S-a conturat paradoxul revoluției: de a avea un caracter net anticomunist și de a „legitima“- un guvern care e departe de a fi așa ceva. Acest-aspect n-a scăpat nimănui. A urmat procesul sumar al Ceaușeșitilor, şi o execuţie grăbită menită să împie- „dice alt praces = care ar fi corespuns caracterului revoluției : procesul comunismului românesc. Să incepi cu o executie nu este modul cel mai fericit de a regăsi libertatea. Evenimentul a fost explicat prin înapoierea noastră în exercițiul democraţiei. Și iar, imaginea unui spirit de ev mediu singeros și-a făcut: apariția pe micile ecrane, încă fascinate de România și masele de oameni înarmate care ocupau străzile. Alt element care a știrbit prestigiul revoluţiei a fost sarabanda cifrelor. Ceaușescu a dat ordin să se tragă. 60 000 victime. Astăzi observatorii occidentali cred că numărul victimelor este mai mic chiar de 5%. Nu lipsește nici manipularea interesată a cifrelor venite atit din exterior, cit şi din interior, care nu sporește increderea europeanului ; el însuși prea preocupat cu ale lui ca să fie atent la zig-zagul de dezminţiri și relatări controversate. Dacă la inceput controversa „revoluţie sau lovitură de stat“, interesa, astăzi chestiunea pare incă o dovadă că suspiciunea care .ne inconjoară e indreptăţită. Din păcate, atit politica propriu-zisă a guvernului F.S.N., cit şi politica informaţiei nu sint inocenta. Dimpotrivă.

Evenimentele de după primele zile ale revoluției au confirmat aceste suspiciuni. Răzgindirile în legătură cu soarta P.C.R. și abrogarea. pedepsei cu moartea, apoi manipularea grosolană a moanifestaţiei din 28 ianuarie, manipulare menită să limiteze drastic revendicările poporului — au întărit neincrederea, atit a unei părți a opiniei publice românești — chiar asa neexersată cum este in exercitarea drepturilor sale — dar și a Europei civilizate. A fost probabil momentul decisiv în pierderea simpatiei care ne era arătată de pretutindeni. Tuturor le-a fost clară neputinţa revoluției de a-și atinge obiectivele, înghețarea ei printr-o strategie expertă care nu ține cont de nimic in alegerea scopului și mijloacelor. A apărut clar atunci că va fi o boală lungă și reintoarcerea in Europa a României va dura.

Supravieţuirea Securității, revenirea în forță a vechii nomenclaturi la pirghiile de comandă, întreţinerea unui climat social tensionat — au corespuns cu intensificarea conului de umbră și neincredere care ne înconjoară. Evenimentele de la Tirgu Mureș au venit pe acest fundal — și iar — pe de o parte grașelile grave ale guvernului, iar pe de altă parte o politică nefastă a informaţiei — au dus la scăderea vertiginoasă a popularității ce ne mai rămăsese.

Credeam că suita aceasta de erori a reușit în sfirșit să dea lecţia cuvenită și că a fost insușită. M-am înșelat. Guvernul continuă imperturbabil — secondat cu brio de partenerii din partide — să gafeze. Ultima, la fel de gravă ca și celelalte — este episodul inexplicabil al opririi regelui Mihai de a reveni in țară. Același scenariu al deciziilor contramandate, același scenariu al dezavuărilor, aceleași dezmințiri, minciuni și propagandă prost condusă „Ce e de tăcut!“ intreb de la Lenin citire, autor bine studiat și insușit de membrii Guvernului îl

Deocamdată nimic. Desigur rezultatul alegerilor va mări sau micșora prestigiul nostru în Europa. Și numai pași energici spre o democraţie de tip european vor opri această imagine de sfirșit de ev mediu cu care sintem astăzi identificaţi prin vecini. E în joc mai mult decit destinul personal al unuia sau altuia care astăzi luptă pentru intiietate la virt — Iliescu, Raţiu, Câmpeanu, Roman etc. — sau a unui grup, ca nomenklatura — e in joc destinul nostru, șansa României in secolul care se apropie. Am mari indoieli că acești domni și tovarăși înțeleg acest lucrul

STELIAN TĂNASE

COMUNICAT

Grupul pentru Dialog Social consideră că ridicarea vizei de intrare în țară a celui care a fost monarhul constituţional al României nu reprezintă un act care să facă cinste Revoluţiei din decembrie 1989. Sintem de părere că nici 0 oportunitate electorală nu poate justifica încălcarea unui drept fundamental cum este

acela de a-ţi vizita ţara în care te-ai născut. În ceea ce priveşte forma în caze această interdicţie a fost aplicată, credem că ea este incompatibilă cu o Româ-

aie civilizată şi democratică. 12 aprilie 1990

Regele : Vreau să vă citesc un mesaj de Paşte care de fapt era făcut ca tocmai azi, Duminică, în Duminica Paştelor, să-l citesc. în catedrala din Timişoara. Dar împiedicat să mă duc în tara noastră, vi-l citesc astăzi aici, între români.

În aceste zile de mare sărbătoare creştină, impreună cu regina Ana, principesa Margareta şi întreaga famnilie regală, vă spuneam, din toată-inima, Cristos a înviat !

Răspunde sala : Adevărat a înviat !

Regele : Poporul nostru a arătat în decembrie trecut a fi demn de eroismul care a dus faima înaintaşilor noştri. de la un capăt la altul al lumii. Tinerii care şi-au dat viața sint fiii acelora care s-au sacrificat pentru tară în ultimul război. nepoţii celor care au căzut mai înainte , pentru ca România să fie o țară independentă, întreagă şi liberă. Jertfa lor este măsura cu care a trebuit să fie plătită e-

liberarea țării de cea mai singeroasă dictatură din cite se poate închipui. Asemenea celor care au suferit

ani grei de închisoare şi umilințe în anii de după război sacrificiul lor este prețul pe care poporul român a fost sortit să-l plătească pentru ca voi să gustați astăzi în libertate bucuria învierii lui Cristos. Din mesajele pe care

le primim din toate colturile ţării, ştim cu toții că aceste Sfinte Paști sînt încă sub umbra lipsurilor de tot

felul, a fricii şi a suferintei. Iar ele sînt asemenea sărbătorilor de la sfirşitul anului trecut, sub semnul elibeTării de tiranie şi opresiune, de nedreptate şi violență.

Sărbătoarea Învierii. odată cu trezirea la viață a întregii naturi. după

întunericul şi frigul iernii. Paştele din

acest an aduc în inimile şi casele voastre invierea sperantei la viață nouă la care sînteți cu toții chemați.

Lucrăm din toate fortele noastre, pentru ca speranta aceasta să învie, din întunericul ultimilor: 45 de ani, să Jie iluminată de blindeţe. pentru toţi locuitorii patriei noastre. români, maghiari, saşi. ruteni, sirbi, secui! In

DECLARAȚIA REGELUI

Grupul pentru Dialog Social

contactele pe care le am cu diferite personalităţi din întreaga Europă, nădăjduim ca popoarele Europei să fie alături de poporul român în greul drum pe care-l are de străbătut pină la eliberarea totală de relele vechiului regim, care încă mai dăinuiesc pe cerul țării noastre.

Sărbătoarea Învierii Domnului, Sfintele Paşti, din acest an, sint pentru

învierii libertate şi

sărbătoare a

poporul nostru speranței într-o viață în pace.

Purtăm în cugete jertfa copiilor şi fratilor noştri căzuți în iarna anului trecut, nimic nu vă va sta împotrivă pentru a vă elibera cu adevărat de întunericul şi frica cu care aţi fost terorizați pînă acum. Împreună cu întreaga familie regală. sintem alături de voi şi vreau să fim împreună cu voi, pentru ca România, patria noastră, să reintre în rîndul țărilor civilizate şi prospere din Europa. Îndeplimim în acest fel visul înaintaşilor nostri.

Asa să ne ajute Dumnezeu !

Text rostit la Paris, duminică 15 aprilie 1990

Să trăiţi Majestate,

„Am rămas profund întristat, mihnit după ce s-a întîmplat la Zirich. Este ruşinos pentru România, este ruşinos pentru Elveţia şi pentru atitea alte țări străine, Aici, la Paris, toată lumea e revoltată, Români şi străini. Sper că Majestatea Voastră va veni triumfal la Bucureşti, cit de curînd, Şi

ruşinea va fi spălată.

Să trăiască Majestatea Sa, Regele. Mihai. Sintem mulţi alături de

Domniei Voastre.

Paris, 15 Aprilie 1990

Persoana

EUGENE IONESCO

Nu sint monarhist. Asemenea etichete inseamnă intotdeauna că eşti impotriva cuiva : monarhist contra republicii, republican contra monarhiei. De ce cred totuşi că regalitatea constituţională este cea mai bună soluţie ? Mai întîi pentru a asigura continuitatea cu singura versiune a trecutului nostru românesc pe care o găsesc acceptabilă, la egală distanţă de comunism şi de fascism.

Să nu uităm că reabilitarea lui Antonescu a inceput din vremea, şi. se pare cu consimţămiîntul lui Ceaușescu, care vedea unele analogii între el însuşi şi primul conducător. Indiferent de nuanțele pe care o judecată istorică obiectivâ trebuie să le ia în seamă cînd e vorba de personalitatea şi de acţiunile mareșalului, nu putem uita că el a fost aliatul lui Hitler. Este ceea ce domnii care au organizat campania de presă în favoarea lui Antonescu. chiar în ajunul proiectatei vizite regale, și pentru a excita spiritele împotriva celui care se intorcea în ţară după

În situația actuală, în care cresc pasiunile politice — aţi văzut că un afiș abia apucă să apară şi e smuls sau sfişiat de îndată — simţim nevoia unei autorităţi neutre care să arbitreze. Fireşte, ceea ce trebuie, în orice caz, este un referendum, a cărui iniţiativă ar fi trebuit luată cu mulț înainte. chiar din ianuarie, de către conducerea provizorie a ţării. Faptul că nu s-a grăbit să o facă şi că, aşa cum am auzit de curind. această sarcină rămîne pe seama viitorului Parlament, care va fi rezultatul alegerilor, ridică unele semne de întrebare.

De fapt, pentru unii dintre noi nu mai este nici o îndoială despre atitudinea reală a Guvernului, din momentul în care, după o serie întreagă de presiuni, a căror succesiune cronologică a culminat cu retragerea vizei, un act evident ilegal, a avut loc declaraţia televizată a primului ministru, în cursul căreia s-a tăcut pentru prima dată aluzie la un document istoric, scrisoarea adresată de rege la sfirşitul

NU SÎNT MONARHIST

veste 40 de ani, vor să uite. Nu e o interpretare istorică, ci o intrigă politică interesată, întreţinută din străinătate de dl. Iosif Constantin Drăgan, legionar notoriu, fostul mare prieten al lui Ceauşescu, devenind în cel mai scurt timp un admirator al armatei noastre şi primit acum în audienţă şi de preşedintele Iliescu.

Vreţi să ştiţi ce părere avea Hitler despre regele Mihai ? Daţi-mi voie să vă citez dintr-o conversaţie a Fiihrer-ului cu apropiaţii săi : „Monarhia este o formă depăşită, anacronică. Ce s-ar face Mihai al României fără sprijinul unui om atit de remarcabil ca mareșalul Antonescu ? Tinărul e năting“. Vedeţi cum seamănă cu ce-a spus de curind dl. Roman despre acelaşi om ?! Că este o relicvă a istoriei. Această formulă a fost folosită, de altfel, numai pentru televiziunea franceză. În România ar fi trecut mai greu... Deci, acei care, pină astăzi se tem de regele Mihai, se tem atit de mult, încît simpla sa prezenţă în ţară, ca persoană particulară, li se pare intolerabilă, sint, sau comuniști. sau fascişti. Iată al doilea motiv pentru care am ajuns la convingerea pe care n-o aveam atit de hotărită în decembrie, că ar fi de dorit o revenire la monarhia constituțională. În timpul care a trecut de la revoluţie s-a vădit că majoritatea poporului român, generaţiile actuale, care au suferit impactul dictaturilor, au încă un inconștient ataşament faţă de o figură tutelară. Sint aici posibile unele explicaţii : domnia autocrată pină în pragul epocii moderne, amintirea lui Cuza însuşi a guvernat personal etc. E preferabil ca această figură tutelară, dacă trebuie s-o păstrăm, să domnească fără să guverneze. Adică exact formula monarhiei constituționale. Dar veţi spune: o republică prezidenţială ? Ea implică dese transferuri de putere, de la un personaj la altul care ar fi inevitabil legate de un partid, al lor, cu o clientelă de chivernisit de fiecare dată alta.

care

lunii februarie Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, documenț care ar fi trebuit publicat cu mult înainte. Faptul că nici măcar de data asta nu s-a crezut necesar să fim informaţi despre continutul scrisorii implică o atitudine eategoric ostilă soluţiei despre care vorbim. Caâtegoric ostilă inainte de consultarea populară.

Ceea ce se întimplă e trist. Trist pentru bunul nume al ţării. Gestul Guvernului, şi nu se putea altfel, a fost înregistrat

ca_o mitocănie. Nici unul din noi nu vrea ca o parte din această răspundere să revină asupra noastră.

Mai rămine de spus un singur lucru: la sfirşitul uneia din declaraţiile Guvernului. din ziua de 12 aprilie, s-a făcut un apel deschis la toţi cetățenii țării, să iasă în stradă şi să-şi manifeste atitudinea faţă de chestiunea vizitei. îmi Ingădui să mă indoiesc că ceea ce se urmârea era ca supușii devotați ai maiestăţii sale să iasă în stradă strigind „Trăiască regele!“ Era mai degrabă un apel la minerii din zona carboniferă Otopeni să înconjoare aeroportul. Oricum ar fi, este clar cărei părţi din electoratul său se adresa conducerea provizorie a țării. Dovadă faptul că în cursul aceleiaşi seri, am aflat de existenţa unei Ligi antimonarhice, al cărei rost nu-l vedem. într-o ţară care e, oricum, o republică. Pînă la o schimbare pe care n-o poate nimeni. deocamdată, prevedea. =

Se aude că uceastă organizație foloseste chiar sfintele zile de Paşti, pentru a ieşi în stradă ca sâ-si manifeste vocal nemultmirea. MĂ intreb dacă ea a fost, ca toate celelalte. înregistrată lega) şi şi-a declarat în faţa tribunalului numărul de membri şi sursa venitnrilor, dacă va participa la alegeri. si alte nelămuriri care, sînt sigur, se vor clarifica în zilele următoare.

5 ANDREI PIPPIDI

Mylords, doamnelor şi domnilor,

Mă aflu astăzi în fața dumneavoastră ea un român care pe parcursul vieţii sale şi-a privit țara cu emoție, speranţă şi amară frustrare, dar niciodată cu disperare. Cuvintele mele sint ale unui român dornic să facă ce e mai bine in tolosu

o ambiţie, aceca ca țară dragă nouă tuturor, meritat printre naţiunile Europei (...)

Nu mai este nevoie să reamintesc auditoriului că anul trecut a fost un an memorabil in istoria Europei, o dictatură impusă popoarelor Europei de Est, a aberație intelectuală care a rus sutletele şi economia unei jumătăţi acestui bătrin continent, a fost înlăturată de voinţa şi hotărirea nestrămutate ale acelora care i-au suferit jugul. Cu toate acestea, în timp ce dietaturile din Polonia. Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria au făcut loc speranţei spre democrație, ascultam neputincivs comentariile din Vest care trimiteau România pe ultimul loc al acestei liste și care sugerau că aimic nu se va schimba.

Românii, se spunea, erau diferiţi de celelalte popoare din Europa de Est: erau slabi și. divizați, erau obișnuiți cu dictatura și nu cunoscuseră niciodată demoeraţia. Biserica lor națională, colaborarea cu comuniștii, intelectualii lor erau compromişi, iar Ceauşescu va trăi veşnic. Pentru noi toţi evenimentele din decembrie trecut au fost cit se poate de toniti-

DISCURSUL REGELUI MIHAI |,

ante, în primul rînd pentru că au arătat că românii nu sint nici laşi şi nici imunila vintul de libertate care a suflaţ de-a lungul şi de-a latul Europei. Conduşi de cea mai brutală dictatură inventată de blocul est-european de la Stalin încoace, ei s-au opus cu pieptul gol gloanțelor şi baionelelor în numele unui ideal care le este drag lor cum vă este şi dumneavoastră tuturor (...)

Lumea a urmărit revoluția română cu admirație, barierele ideologice au fost uitate odată cu trimiterea de ajutoare sovietice, americane şi europene pentru țara mea. Cu toate acestea, în citeva luni îndoielile au reapărut şi ideea că România este oarecum diferită de celelalte ţări europene a devenit din nou o modă. Ca om care am avut privilegiul să conduce România în teribila perioadă a celui de al doilea oi mondial şi apoi în perioada preluării puterii de tre comunişti, pot să vă asigur că românii nu numai că doresc democraţia dar şi ştiu ce inseamnă aceasta.

Inainte de instaurarea eonducerii muniste, România era o țară cople; multe probleme și eu sint primul care ar recunoaşte că sistemul ei de guvernare — ca toate sistemele de guvernare — avea imperfecţiunile sale. Cu toate acestea era o ţară în care multe partide poli acționau liber și care incercau să respecte atit drepturile de grup, cit şi pe cele individuale ale cetăţenilor ei. Presa şi Justiţia ei nu depindeau de controlul autorităților, iar guvernele ei erau obligate

să caute să obțină mandatul poporului. Era un stat care a împărţit proprietatea tuturor ţăranilor şi i-a făcut adevăraţi stăpini pe păminturile lor. Oricine care îmi cunoaşte ţara bine va admite că perioada de la Unire pină la stirşitu) celui de al doilea război mondia) a fost o perioadă de inflorire a culturii şi economiei ţării. Acei care argumentează astăzi că românii n-au cunoscut niciodată deia si, prin urmare, trebuie să pornească de la zero nu numai că ignoră trecutul, dar totodată insultă memoria și demnitatea celor care au luptat şi au creat statul şi a acelora care au murit în decembrie trecut.

In cele din urmă România a căzul pradă dictaturii, violenţei şi confuziei sociale. Este un proces care a avut loc în toată Europa de Est și este o lecţie pe care eu toţii ar trebui să ne-o amintim astăzi. Persecutarea evreilor, dictatura, bandele de ucigași care au stişiat Europa au fost posibile deoarece continentul însuși a fost divizat. Politici comerciale restrictive, tratate secrete care au mutat frontierele şi popoarele precum turmele, sfere de influenţă şi așa-zise aranjamente pragmatice le-au permis lui Hitler şi Stalin să devoreze naţiunile mici şi tinere ale continentului.

Lecţia pentru noi toţi e simplă : numai printr-un sistem de relaţii sociale, economice şi politice care să unească continentul vom fi capabili să evităm conilicte viitoare (...)

România oferă exemplul perfecti al pe-

ricolelor generate de orice alt mod de abordare. Regimul să comunist criminal a fost încurajat de multe state din vest timp de mulţi ani, întrucit țara era privită pur şi simplu ca un pion intr-un amplu joc est-vest. Ceauşescu a devenit o problemă pentru Uniunea Sovietică. Și asta a fost suficient pentru a ciștiza sprijinu) Vestului. Puţini au fost aceia care au mai stat să analizeze nalura rezimului comunist din România, distrugerea vieţii sale culturale, decăderea economică şi politică inumane (...)

Ii salut pe acei membri din audildriu — şi în svecial pe dl. Bernard Braine care a făcut atit de mult pentru ţara mea — pentru hotărirea nestrămutală de a inota impotriva curentului opiniei publice pe parcursul tuturor acelor ani intunecaţi. Acum ar trebui să retlectăm asupra eșecului unei politici. Vestul ar trebui să nu mai aibă „favoriţi“, ar trebui să încurajeze ideea democraţiei pe intregul continent fără nici un „dacă“ şi „însă“, fără a privi regiunea numai în contextul relaţiilor ei cu Uniunea Sovietică (...)

Mylords, doamnelor şi domnilor,

Retacerea edificiului moral în ţara mea este departe de a fi un proces ușor și cu siguranţă va dura mult. Cu toate acestea știu însă că românii nu vor să lie priviți ca rudele sărace de pe contineni, ca poporul care — într-un anume fel şi pentru anume motive — nu merită sau na

REGIM POLITIC ŞI FORMĂ DE GUVERNĂMINT

DAN OPRESCU

Se face adesea confuzie între regimul politic (ce poate fi, în esenţă, democratic sau dictatorial) şi forma de guvernămiînt (ce poate varia, în funcţie de timp şi loc, dar care, pe scurt, se poate prezenta fie ca republică, fie drept monarhie) ; trebuie subliniat cu toată tăria că ceea ce contează pentru ca viața oamenilor să fie una omenească este în primul rînd regimul politic, care trebuie să fie democratic, adică să permită membrilor acelei comunități de a-şi conduce singuri destinele, potrivit voinţei majorităţii. Astfel, problema formei de guvernămint poate fi plasată în contextul ei adevărat: fără a se pretinde că forma de guvernămint e neimportantă, ea este totuşi subordonată problemei asigurării unui regim politic democratic. În funcţie de nenumărați factori istorici se optează pentru o formă de guvernămint sau alta. Totodată, există o anumită „indiferenţă“ a formei de guvernămiînt în raport cu regimul politic: Franța, Statele Unite ale Americii, Italia sau Elveţia sint ţări cu regim politic democratic, a căror formă de guvernămînt este republicană. Dar şi Chile, în timpul lui Pinochet, era tot republică, cu un regim politic dictatorial. Marea Britanie, Suedia, Japonia sau Spania sint, neîndoielnic. democrații, dar forma lor de guvernămînt este monarhică. Pe vremea sahinșahului, Iranul era o dictatură, combinată cu o monarhie ş.a.m.d.

Formele de guvernămint (forma iîmperii), reduse mai sus doar la două — monarhică și republicană —, sînt în realitate extrem de variate ; de asemenea, pot exista forme complexe, eventual „mixte“, precum și forme de trecere (o bună parte a politologiei, de la Herodot şi Aristotel încoace, se ocupă cu studiul „degenerării“ guvernămînturilor şi regimurilor politice). O formă complexă specifică a avut România în aiunul si în timpul celui de-al doilea război mondial: Ion Antonescu se intitula „Conducătorul Statului“, fiind mai mult decît un prim-ministru şi exercitind de facto atribuțiuni dictatoriale. în vreme ce țara continua să fie o monarhie, în care regele era „Seful Sta. tului“, fără ca prin aceasta să poată participa activ la actul guvernării (aceasta, desigur, în primul rind, datorită situaţiei speciale în care se afla România, iar apoi din pricina tinereții regelui etc.). Republicile, şi ele, pot îmbrăca mai multe forme concrete, de la cele simple la vari-

ante federative deosebit de complexe (E1veţia, Iugoslavia, U.R.S.S.. S.U.A., Cehoslovacia ş.a.).

Nici regimurile politice nu sînt „pure“, existind posibilitatea ca amestecul de dictatură şi democraţie să dea combinaţii foarte interesante ; de pildă, în Republica Sud-Africană există o evidentă dictatură a unei minorităţi rasiale asupra majorităţii, în paralel cu o bună funcţionare a democraţiei în interiorul vieţii politice a minorităţii albe.

Nu cred că se află forme de guvernămînt care să garanteze aprioric realizarea regimului politic democratic, după cum nu cred că există o anumită formă de guvernămint care să faciliteze aprioric trecerea de la dictatură la democraţie. Ca în atitea alte locuri, aici totul depinde de condiţiile concret-istorice, de factorii politici concurenţi, de existența (sau absenţa) unor. personalităţi charismatice, de tradiţii, conjunctură internațională etc. După cel de-al doilea război mondial, Italia a trecut de la dictatură la democraţie schimbindu-şi forma de guvernămiînt din monarhie în republică, şi a fost bine. În aceeași perioadă, Japonia a păşit pe calea democrației rămînînd cu o specială formă monarhică, cea imperială ; şi a fost bine. De curînd Iranul şi-a schimbat forma de guvernămînt, din monarhie în republică teocratică, păstrindu-și însă regimul politic dictatorial (care a căpătat un nou specific). Franţa a fost şi a rămas republică, fiind o democraţie ; Suedia, tot o democraţie, şi-a păstrat forma monarhică.

În actualele discuţii de la noi cu privire la viitoarea formă de guvernămint a României. tabăra regalistă invocă în mod constant experimentul spaniol, în care trecerea de la dictatura lui Franco la o democraţie adevărată a fost în mod important ajutată de restaurarea monarhiei (dacă n-ar fi să ne aducem aminte decît de contribuţia regelui Juan-Carlos la deiucarea unei tentative fasciste de lovitură de stat...). Pe de altă parte, dinspre tabăra republicană, se susține că instituția monarhiei este caducă, ținind de vremile demult apuse ale feudalismului etc. Din păcate, la noi aceste „discuţii“ sînt cu mult sub nivelul teoretic al dezbaterii

CRONICĂ

Onorată Redacţie,

Teztul de mai jos a fost încredințat spre publicare redacției „Actualități“ a

Televiziunii Române Libere la data de 10 aprilie a.c., considerindu-mi

legitim

dreptul la replică față de alte opinii exprimate în aceeaşi emisiune. El nu a fost

difuzat.

Rog aşadar ca prin publicarea în paginile

săptăminalului dvs. a acestui

material să consimțiți a reafirma, o dată cu Țara, dreptul Regelui Mihai de

a-și vizita oricind pămîntul natal şi locurile de veci ale familiei sale,

drept

firesc pentru orice român. Aceasta în spiritul unei adevărate democraţii, care se cere una pentru toți şi fără discriminări.

11 aprilie 1990

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,

Mă numesc Nicolae Brinduş, sint compozitor. persoană particulară, inde-

pendentă şi ne-politic:

Am luat cunoştinţă de opinia unor reprezentanți ai partidelor noastre şi ai unor partide în bloc privind vizita Regelui Mihai I în România începînd cu data de 12 aprilie a-c., ca persoană particulară, după 43 de ani de la abdicare.

Mă declar vehement in dezacord cu luările de poziţie respective,

socotind

că nimeni de la Dumnezeu şi într-un stat democratic nu are dreptul să împiedice vreodată un descendent al unei familii — de oricare sorginte — să-și viziteze mormîntul strămoșilor spre a le aprinde o luminare de Sfintele Paști !

Dacă raţiuni politice meschine se pun împotrivă, le contest cu vehemenţă ! Este dreptul Omului, născut în Ţara Românească, de a-şi cinsti cum se cuvine

înaintaşii.

despre formele de guvernămiînt din cînturile X şi XI ale Țiganiadei lui I. BudaiDeleanu ; de multe ori am impresia că „taberele“ ce se înfruntă la noi se aseamănă unor învrăjbiţi. suporteri ai unor echipe de fotbal diferite. Ceea ce mi se pare că lipseşte. în mai toate argumentările, este conceptul ; in schimb, afectivitatea joacă şi aici, din păcate, un rol decisiv.

Cred că toată lumea poate fi de acord, cel puţin declarativ, că ne interesează un viitor regim politic democratic ; faptul că viitoarea formă de guvernămint va fi republicană sau monarhică, aceasta este o problemă a cărei actualitate poate fi susținută numai de către cei care fetișizează un exemplu istoric sau altul. Va veni, desigur, şi vremea în care vom găsi forma (formele ?) de guvernămint cea mai adecvată dezvoltării unei reale democrații într-o ţară care, practic fără nici un interludiu, n-a cunoscut decit diferite grade ale regimului politic dictatorial timp de o jumătate de “veac. Problema care ne aşteaptă nu este aceea a viitorului preşedinte (a început să plouă cu candidaturi) sau a viitorului rege (care ar putea fi cel care ne-a mai fost de două ori...); cu toţii ne asigură, deocamdată, că vor democrație. =

Dar la baza oricărei democraţii nu poate sta decit societatea civilă, existența ei ca atare, distinctă de instituţiile politice şi înainte de orice, distinctă de stat. După 50 de ani de dictatură, societatea civilă românească a fost practic distrusă, iar tranziția de la dictatura care a fost la democraţia pe care o vrem nu va putea fi decit una îndelungată şi. dificilă, căci presupune reconstrucția societăţii civile.

Dictatura lui Franco n-a distrus societatea civilă spaniolă, iar tranziţia la democraţie s-a putut face relativ simplu,

inclusiv cu ajutorul monarhiei. Nici dicta-

tura mussolliniană n-a distrus societatea civilă, astfel încit Italia a putuț trece la democraţie, adoptind o formă de guvernămint republicană. Nici Pinochet, în Chile, n-a subminat societatea civilă (cum s-a încercat din răsputeri — fără succes — în Nicaragua, în, timpul dictaturii lui Ortega) ; de asemenea, și în Coreea de Sud, în condiţii de dictatură, este menţinută societatea civilă. În toate aceste cazuri, trecerea de la dictatură la democrație s-a făcut sau se va face mult mai puțin dureros şi mult mai rapid decit în România post-ceaușistă.

După părerea mea, principala problemă a forţelor care luptă astăzi în mod sincer în România pentru democraţie trebuie să fie reconstrucţia societăţii civile, şi mult mai puţin înființarea a încă citeva zeci de partide sau dihonii pe tema „republică sau monarhie“. Actuala supraproducţie de partide politice și de organizaţii parapartinice se explică prin lipsa unei veritabile societăţi civile (precum şi prin adesea rizibile orgolii personale). O măsură ca acordarea priorităţii tipografice ziarelor de partid, deşi formal este impecabilă şi pare foarte în favoarea democrației (doar pluripartitismul, o spune orice sofist, e o axiomă a democrațţiei...), reprezintă o lovitură dată democraţiei, căci 1 defavorizează pe independenţi şi pe cei grupaţi nepartinic (chiar dacă implicaţi politic).

Societatea civilă românească este acum în durerile facerii şi există posibilitatea ca ea să nu vadă niciodată (sau, mai optimist, să nu vadă prea curînd) lumina zilei. Să n-o pățim ca în Țiganiada (cintul XI), cînd — după ce soborul filosofilor (pe post de adunare constituantă) a aiuns la o concluzie în ceea ce priveşte forma optimă de guvernămint — demagogii ce rivneau puterea aţiţă poporul (care, în absenţa unei societăți civile, se comportă doar în calitate de gloată) şi, în mod gradat, discordia degenerează intr-o cumplită bătaie (splendid evocată de altminteri).

În centru, planul al doilea, se poate observa chipul lui Lucrețiu Pătrășcanu (in civil) privind sceptic spre Ana Pauker, la o ceremonie în prezența Regelui

PREZENTAT ÎN CAMERA COMUNELOR

este capabil să-și organizeze viitorul şi să intre în familia națiunilor europene ca membru matur. Românii nu doresc să creeze o aşa-numită democrație „origina-

lă“. Ei sînt gata să fie judecați după normele drepturilor omului aplicate pe întregul continent, după tratatele inter-

naţionale pe care țara mea le-a semnat, dar pe care dictatorii ei comunisti nu le-au respectat niciodată. Respectarea acestor tratate, cu sprijinul tuturor instituțiilor interne şi internaţionale, ar trebui să fie țelul nostru și cel mai de preț dar al Europei pentru țara mea. (...) Sper sincer că țările din Vest vor trimite observatori nu numai pentru viitoarele alegeri parlamentare din țara mea, ci și pentru campania care a început deja. Dacă mi s-ar permite să parafrazez vechea dumneavoastră axiomă, democrația nu trebuie să fie numai făcută, dar trebuie să se şi supravegheze cum este făcută. Numai dacă această maximă este aplicată, rezultatele acestor alegeri Vor putea fi respectate, iar învingătorii și învinşii le vor recunoaște ca pe un adevărat verdict al poporului. Procesul reconstrucţiei va fi lung, ardent şi va necesita contribuţia tuturor. Românii în cele din urmă vor îmbina ce este mai bun din istoria lor glorioasă cu ceea ce este mai bun din prezentul Europei, pentru că nici o țară care-şi neagă trecutul nu poate avea un viitor promițător. Acesta este un proces care poate fi realizat numai de către români și cu o convingere fermă

Cu toate acestea este o sarcină care poate fi susţinută de către Vest, pe parcursul realizării ei, nu dintr-o dorință altruistă, ci mai degrabă din convingerea că fără democraţie întregul continent nu va cunoaşte pace.

Mylords, doamnelor şi domnilor,

Vă rog să nu disperaţi la ştirea eonflictelor etnice dintre cetăţenii români în ultima lună în special pentru că sint convins, prin perseverenţă, răbdare şi bun simț, bărbaţii şi femeile din țara mea vor fi capabili să depășească greaua moștenire lăsată de tiranie şi de istorie. Ţara mea s-a născut la răscrucea a trei mari imperii într-o zonă în care grupările etnice se întrepătrund tradiţional. Bogăția multor culturi şi armonia unui sentiment unic de înfrățire au fost zdruncinate de un naționalism şi şovinism virulent. Totul a fost manipulat de politicienii lipsiţi de scrupule în scopuri strict personale.

Lichidarea acestei moșteniri nu va fi ușoară dar am convingerea că procesul poate fi ajutat, dacă Vestul urmărește două scopuri. Primul ar fi să nu luibure spiritele privind frontierele actuale pe continent. În schimb, vestul ar trebui să urmărească să facă granițele cit mai puțin importante şi mai semnificative pentru toți. Franța şi Germania au dat cel mai bun exemplu pentru felul în care niște foști duşmani de moarte au deveniţ prieteni. Vestul ar trebui să urmărească să pună oamenii în fruntea listei priorităților. Cetăţenilor Europei ar trebui să

li se permită trecerea frontierelor cu un minimum de formalităţi. Ei ar trebuie să poată să primească şi să transmită intormaţiile, să-și cultive propria identitate națională dar în același timp să fie buni cetățeni ai statelor în care trăiesc. Dacă frontierele devin mai putin importante, statele vor fi mai sigure de viitorul lor şi în schimb vor accepta ideea că diversitatea culturilor cetăţenilor lor este o sursă de putere şi nu un potenţial factor de discordie. (...).

Mylords, doamnelor şi domnilor,

România nu este o ţară mică şi nu are nevoie de milă. În Europa de Est, în ceea ce privește populaţia şi teritoriul, se situcază pe locul doi după Polonia. Este o țară bogată în materii prime, are un sol fertil, un peisaj _iîncintător şi oameni calzi. Este uşor să uiţi că pină în 1939, problema ţării mele era cum să-şi exporte surplusul agricol şi nu cum să-şi hrănească poporul ? Economia ţării a fost distrusă de peste 40 de ani de dictatură comunistă. Conform unor statistici oficiale, dezvăluite, România se situează pe ultimul loc în Europa la cei mai mulţi indicatori sociali și economici,

Ce poate să facă Vestul ? După părerea mea, cel mai important obiectiv ar fi începerea contactelor intre academicieni, oameni de ştiinţă în domeniul social şi specialişti în economie, ajutarea românilor cu „know-how“ şi îndrumarea lor pe calea reconstrucției economice bazate pe forţele pieţei care plasează nevoia indi-

vidului în centrul atenţiei lor. Țara mea nu are datorii externe, are însă o mare nevoie de a înlocui tehnologia învechită, de a crea o industrie a serviciilor şi a produce bunuri de consum. Vestul ar trebui să ajute cu proiecte concrete, priorități clar definite şi colaborare economică bazate pe interesul reciproc. —

Mylords, doamnelor şi domnilor,

Reconstrucţia continentului european este o sarcină deosebită care atrage după sine multe probleme dificile şi pe termen lung. Totuşi, este o sarcină care a devenit de neevitat acum, cind cortina de fier a căzut. Nu e cazul să privim în urmă, cu nostalgie, la perioada anterioară, cea de pină în 1989, cind totul era simplu şi se presupunea a fi şi stabil Problemele cu care se confruntă Europa de Est astăzi sint în esenţă aceleaşi cu cele cu care se înfrunta cînd am fost forțat să-mi părăsesc țara — cu pistolul în spate — în 1947 : identitatea naţională, securitatea militară, reconstrucţia economică, garanţii pentru granițele naționale și comerțul exterior. Sarcina este inevitabilă și eu sint gata să servesc interesele țării mele în soluţionarea acestor probleme. Speranța mea sinceră este că pe măsură ce România se va confrunta cu a-

ceste dificultăţi va găsi mulți prieteni în Vest. O altă țară europeană îşi întinde braţele către voi: vă rog, fiţi gata să-i răspundeţi !

Vă mulţumesc foarte mult !