România se alătură Parteneriatului pentru Pace al NATO

Ultima reuniune a NATO de la Bruxelles a lansat oficial, la adresa ţărilor central şi est-europene, conceptul de “parteneriat pentru pace”. Este, fără îndoială, mai mult decât nimic, atâta timp cât de la enunţ până la parafarea garanţiilor ratificate prin documente rămâne încă drum lung de străbătut. Întrebarea fundamentală, într-un moment în care se caută definirea Europei de mâine, ameninţată în răsărit de naționalism extremist şi în vest de tendinţe comerciale protecţioniste, priveşte cadrul în care foştii par-

=) po val

ticipanţi la Tratatul de la Varşovia vor fi ajutaţi să dispună de securitate şi stabilitate. În această regiune expusă tensiunilor, scenă pentru confruntări nu numai de culise, problema apare drept crucială din cel puţin două puncte de vedere. Primul ia în calcul faptul că Rusia nu priveşte cu ochi buni asocierea la NATO a ţărilor care alcătuiau, până de curând, sfera ei de influenţă. Al doilea vizează coeficientul de siguranţă pe care îl oferă parteneriatul pentru pace. În legătură cu acest ultim punct, nu strică un scurt apel la memo-

rie. În octombrie 1936, Anglia şi Franţa au oferit asigurări oficiale privind inviolabilitatea frontierelor Cehosi ciei şi Poloniei, spre a face față pol expansioniste a Germaniei hitleriste. europene s-au mulţumult şi să nu întrej dă nimic. Experienţa e de tristă ami tire. În 1938 Cehoslovacia lui Beneş a fost silită, neputându-se apăra, să cedeze în problema “sudetă” întreg teritoriul de la graniţa de nord. Nimeni nu i-a sărit în ajutor. Cruda realitate s-a repetat un an mai târziu, doar că, pen-

tru Polonia, agresată necruţător, Anglia şi Franţa au declarat, pe hârtie, război Germaniei, fără să ia însă măsuri concrete în sprijinul aliatului cotropit. Precedentul constituie un semnal de alarmă pentru Europa Centrală şi de Est. Parteneriatul pentru pace are valoare în măsura în care extinde preocuparea pentru stabilitatea regională din orizontul ofertei diplomatice în cel strict militar şi politic. Ar fi trist să uităm drama Cehoslovaciei şi Poloniei din 1938-1939. Repetarea ei nu poate fi împiedicată decât prin obligaţii cu

arteneriat, dar cu ce caranții?

acoperire faptică. Incorigibilă, lumea occidentală să cultive pe mai departe ideea că Europa Centrală ar fi ultima graniţă înaintea necunoscutului asiatic. lar Europa de Est, anume ţările baltice, România şi Bulgaria, datorită poziţiei lor geopolitice dificile, să fie lăsate la urmă. Sau deliberat plasate într-un spaţiu de aşteptare pentru combinaţii cu Rusia. Dacă această viziune despre Europa s-ar impune, ea s-ar dovedi pur şi simplu falimentară pentru tot continentul.

Henri Zalis

n Europa Ce

e Preşedintele Lituaniei, Algirdas Brazauskas, a afirmat luni că “acceptă în mod pozitiv” proiectul de “Parteneriat pentru pace”, adoptat la reuniunea la nivel înalt de la Bruxelles a NATO. Săptămâna trecută, Brazauskas a prezentat oficial cererea de aderare a ţării sale la NATO. Acum, el a precizat că înainte de a depune candidatura Lituaniei, el i-a consultat şi pe liderii celorlalte state baltice - Letonia şi Estonia.

e Programul “Parteneriatului pentru pace” reprezintă un moment deosebit, capabil să creeze premisele necesare aderării Slovaciei la NATO - a

rală și de E

declarat, la Bratislava, preşedintele slovac, Mihal Kovac. El a precizat că tara sa este gata să semneze documentele corespunzătoare cu Alianţa Nord-Atlantică.

e Guvernul Poloniei l-a mandatat

pe premierul Waldemar Pawlak să aprobe planul de “parteneriat pentru pace” în timpul întâlnirii la nivel înalt a A lau de la Vişegrad”, de astăzi, de la Praga. Pe de altă parte, potrivit ministrului de Externe, Andrzej Olechowski, parteneriatul “marchează un pas insuficient în direcţia bună” de primire a statelor esteuropene în NATO.

lon Raţiu - preşedintele Comisiei de

în România

Petre Roman - raportor NATO pentru

politică externă a Camerei Deputaţilor

Europa de Est

"Răspunderea stă pe umerii noștri”

Este cea mai bună soluţie pe care puteam să o sperăm, pentru că alternativa

ar fi fost ca ţările grupului de la Vişegrad să fi fost acceptate imediat sub umbrela NATO. În acest caz, am fi fost lăsaţi în afara sistemului de apărare occidental şi, inevitabil, ar fi trebuit să migrăm spre CSI. “Parteneriatul pentru pace”, deşi este imperfect din punctul nostru de vedere, pentru că nu ne oferă garanţii ferme, totuşi, ne ofe! ibilii merge treptat spre i minime care vor fi aplicate pentru a integra Alianţei. De asemenea, “parteneriatul pentru pace” înseamnă că nu se face nici o discriminare între ţările foste comuniste din Europa de Est. România şi-a declarat înainte intenţia de a accepta formula “parteneriatului pentru pace”. Dar singurul semn de întrebare rămâne dacă, în viitorul apropiat, în mod subiectiv, NATO nu va considera ţările Truptlui de la Vişegrad capabile să se califice, şi nu noi. De aceea depinde de noi să demonstrăm că reprezentăm un ajutor pozitiv pentru Alianţă în această parte a Europei. Acum, România are posibilitatea de a demonstra că merită să fie inclusă în NATO. Răspunderea stă pe umerii noştri şi avem sarcina de a dovedi că suntem apți pentru integrarea în Alianţă.

"Factorul timp joacă un rol esențial”

“Parteneriatul pentru pace” reprezintă un compromis între două tendinţe şi două stări vizibile la ora actuală în Europa. Pe de o parte, cererea foarte apăsată a fostelor ţări comuniste, inclusiv România, de a accede la statutul de membru NATO și, pe de altă parte, respingerea categorică de către Rusia a acestei eventuale extinderi a NATO. Argumentul țărilor foste comuniste, argument pe care l-am prezentat şi eu în diferite instanţe internaţionale, este acela că Rusia rămâne o extrem de mare putere, care dispune de o maşină militară foarte puternică şi a cărei nouă doctrină militară este destul de. vagă, în timp ce vechea strategie legată de un spirit imperialist sovietic rămâne la bază. Rusia sustine că întregul proces de democratizare şi reformă ar fi pus în pericol prin extinderea NATO, care ar însemna o extindere a politicii de bloc care a dominat perioada războiului rece. Cert este că noi rămânem cu sentimentul unei posibile renaşteri a imperialismului rusesc pentru motive bine cunoscute în timpul istoriei noastre. Şi, din acest motiv, cred că obiectivul integrării noastre în NATO, până a deveni membri cu drepturi depline, rămâne cheia de boltă a politicii externe româneşti. Pe de altă parte, soluţia “Parteneriatului pentru pace” nu oferă decât timp de gândire. Statele Unite nu pot să adopte punctul

„de vedere al imperialismului rusesc şi

sunt obligate să depună toate eforturile ru a se disocia de o asemenea tendinţă. Şi este limpede că factorul timp

Reacţii la “Parteneriatul pentru pace”

joacă un rol esenţial. Reînvierea tendințelor imperialiste ar însemna mari dureri şi mari sacrificii materiale pentru poporul rus. “Parteneriatul pentru pace” mai scoate în evidenţă şi o anumită tendință de dezangajare concretă a SUA faţă de Europa. Statele Unite au probleme majore, economice, dar mai ales sociale. Europa Occidentală, de asemenea. Problema care apare este următoarea: în acest context economic precar, care sunt termenii care vor. asigura securitatea? Nu putem uita că NATO nu este numai un organism politic, ci, în principal, un organism militar. Or, asigurarea echilibrului presupune şi descurajare. Descurajarea tendinţelor imperialiste ruse. În concluzie, funcționarea “Parteneriatului pentru pace” ar însemna realizarea conţinutului lui. Practic, descurajarea oricăror influenţe şi tendinţe din care Rusia ar impune jocurile în Europa, în special în Europa de Est.

“Gen. : Niculae Spiro îintșteul Apă

rării Naţionale E Aa

"Organismul militar român este apt să se integreze

în NATO”

Soluţia “Parteneriatul pentru pace”, după opinia mea, este o soluție mult mai bună decât cea a primirii discriminatorii a statelor din Europa de Est şi Centrală. Cu condiţia ca acesta să fie un statut provizoriu şi să permită accesul lor în structurile de apărare europene. Din punctul nostru de vedere, al organismului militar român, prin măsurile de reformă care s-au luat până în prezent, consider că acesta este apt să se inte greze structurilor. militare ale statelor participante la Alianţă. . i

= Au consemnat “Cristiana Terenche. Clementina Filip

e NATOa aprobat “parteneriatul pentru pace”

În prima zi a reuniunii la nivel înalt a NATO «e se desfăşoară la Bruxelles a fost aprobată în unani mitate iniţiativa americană “parteneriat pentru pa ce”. Acest lucru va însemna o coordonare a activită ţilor militare, manevre militare comune, înfiinţar unor reprezentanţe pentru menţinerea legăturii România este singura ţară din Est care aprobă deschis această iniţiativă.

Întrucît România a acceptat „Parteneriatul pentru Pace“ propus de NATO,

e EXECUTIVUL ESTE GATA SĂ SEMNEZE,

ÎN ACEST SENS,

„DOCUMENTUL CA-

DRU“ AFERENT „PARTENERIATULUI PEN TRU PACE“

Prin declarația președintelui României, dată publicităţii în data de 11.01.1994, țara noastră a acceptat oficial „Parteneriatul pentru Pace“, ca nouă formă de cooperare cu NATO.

Guvernul Romă: ia notă cu deplină satisfacție și acceptă invitația lansată de Consiliul Nord-Atlantic de a participa . la „Parteneriatul pentru Pace“, ca etapă pre-

" mergătoare aderării, în perspectivă, a țării noastre la NATO.

Executivul a declarat că este gata să semneze în cel mai scurt timp „Documentul cadru“ privind participarea la noua formă

de parteneriat. 4

Pe baza „Documentului de prezentare a României“, se va trece la negocierea și semnarea „Programului individual de Parteneriat între România și NATO“.

Participarea României la „Parteneriatul pentru Pace“ constituie o componentă esenţială a procesului global de integrare a țării noastre în structurile euro-atlantii se afirmă în declarația dată publicit ieri de către guvern.

LIANA SIMION ADA ISAILĂ

e INZESTRAREA JOACĂ CEL MAI IMPORTANT ROL

Tehnica de luptă a Armatei Române este în proporție de 80 la sută de concepție și fabricație sovietică. Tehnica românească va trebui dezvoltată în cazul în care România are acces la tehnologia occidentală competitivă.

Aeronavele [avioane și elicoptere), armamentul. și muniția, tehnica de luptă

jsncu, TAB-uri, camioane), navele | upe de luptă, distrugătoare, submarine) şi multe alte astfel de dotări sînt în mare măsură de proveniență sovietică și foarte vechi. Excepţiile în fiecare domeniu (aeroterestru, naval) sînt destul de puţine. Exercițiile cu noul armament, care trebuie achiziționat sau fabricat în ţară, sînt și ele o operațiune costisitoare, pe lingă marea hibă financiară a cumpărării de

tehnică de luptă modernă.

Sistemele de comandă și control (telecomunicații și informare) trebuie urgent modernizate pentru ca în cazul în care, există o acțiune comună cu armate occidentale, să existe compatibilitatea nece: sară.

Infrastructura (telefoane, șosele, căi de acces, drumuri) este unul din motivele de puternică reticență a Occidentului. Aici este nevoie de o altă investiţie. Industria de apărare trebuie și ea să-și perfecționeze capacitatea de conversie în industrie civilă.

O rețea informatizată a întregii structuri de apărare a României este strict necesară. Accesul la reţeaua internațională și siguranța păstrării unor date importante invocă și aici sume considerabile.

e CONTROLUL DEMOCRATIC AL AR-

MATEI PE PLAN INTERN: ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE FOARTE DEZVOLTATE

Doctrina militară, bugetul armatei, des-.

tinația şi modul în care au fost. cheltuiţi banii, concepția de securitate, sînt lucruri fără de care ideea de „Parteneriat pentru Pace“ nu există pentru România. Relaţia dintre civili și militari la nivelul. puterii trebuie să fie ușor de “exercitat. O totală transparenţă ese necesară pentru planificarea, organizarea și. gestiunea programelor naţionale de.achiziție a' materialelor militare.

Pe plan internațional, Armata: Română trebuie să aibe celule informative cu. reşedinţa permanentă pe lingă NATO . și alte organisme de cooperare. Învățămiîntul militar trebuie să-și axeze ideile noi fă ajutor umanitar, operațiuni de-peaceeeping și reformarea ideii de reacție la agresiune armată, în. situația în care NATO nu mai este un. adversar. militar.

Manvalele și regulamentele militare au și ele nevoie de o puternică infuzie de capital. În actualele uniforme, ideea sovietică face o notă discordantă cu convingerile celui care poartă uniforma. Qfițerii de legătură și personalul diplomatic militar necesită o alocare mult. mai consistentă de fonduri. în valută, în idtea în care ei reprezintă imaginea Armatei Române în exterior.

E CENTRALELE NUCLEARE. SINT IN CENTRUL ATENȚIEI

Forțele armate vor. trebui să fie dotate cu tehnică modernă, ușoară și eficientă pentru intervenţii în cazul' calamităţilor

(naturale: sau -industriale):. Centralele nucleare vor fi sub strictul control al. civili lor și: militarilor, ambii “avînd posibilitatea..unei perfecte joncțiuni în cazul: unei catastrofe. Unităţi speciale din cadrul MApN vor trebui să se ocupe de perfecta coordonare 'a civililor și militarilor în caz. de calamitate, de capacitatea de reacţie. :a armatei și de dotarea celor dovă. categorii. Crearea unor astfel de unități este o operație costisitoare, întrucît întreaga rețea trebuie: informatizată. și racordată “la: codul. interțări al: NATO.

0 REZERVIȘTII VOR TREBUI CONCENTRAȚI PENTRU _A INVĂȚA MINUIREA NOULUI ARMAMENT

Formațiile de antrenament al civililor vor. trebui luate mai în serios-ca pînă .acum. Exerciţiile și aplicaţiile pentru. cunoașterea și - miînuirea' noului armament vor! fi: făcute în paralel cu achiziționarea tehnicii. Pentru lezat 06) capacității de intervenție în caz de calamitate sau de agresiune armată, civilii vor fi pregătiți prin.noi concentrări.

Realitatea dovedește că lipsesc centrele de informare . în domeniul militar, e chipamentele militare de controlare a stării ecologice, staţii pilot de distrugere a apelor. reziduale. din bazele. navale. și multe altele. | i

Alianţa "Nord Atlantică are nevoie. de dovezi concrete că România a alocat su me considerabile pentru astfel de acţiuni, care trebuie urgentate în ideea unei competiții cu celelalte țări.

RADU TUDOR

ION CRISTOIU

due Propune,

AVERTISMENTUL AMERICAN „.Ambasadorul SUA LA ONU, Madeleine Albright, a

zită de patru ore la București, pentru a transmite feeyadiritelui Jliescu un mesaj din partea președintelui Bill. Clinton.

Mesajul. conține dovă idei fundamentale : 1) securitatea României si a "Europei Centrale şi-de Est este. de inie- 'res” direct și material pentru SUA. şi NATO ; 2) cea mai bună . securitate care poate fi asigurată unei țări este crearea unui sistem democratic și: a

„unei economii libere de piaţă. Entuzias-

"mul, mai mult sau mai puțin justificat, stîrnit de vizita înaltei doamne a făcut “ca toată lumea să fie atentă doar la prima idee. De aici, o.,avalanşă de comentarii vesele pe tema grijii părintesti

"pe care ne-o vor.arăta de-acum încolo

' Stațele Unite ale Americii.

doua. Apelind la limbajul diplomatic, doamna ambasadoare a. făcut o preci-

"zare cu valoare de avertisment. La do-

rința noastră de a ni se asigura securitatea . printr-o. garanție militară, din

partea “Vestului, America ne-a răspuns!

i Ideea fun-. ' damentală a mesajului e însă cea de-a “lon-

făcut o vilon

că pentru aceasta trebuie să mergem neabătut pe calea democrației şi a economiei de piaţă. Cum era de așteptat, președintele lon Iliescu n-a sesizaţ, sau n-a vrut.să sesizeze. nuanţa. Domnia se a fost ocupat,- de altfel, să-i 'înfăţișeze

„ trimisului special al preşedintelui Clin-

ton. celebra teză ceauşistă a împărțirii lumii în bogați si săraci, împărțire care ar dăuna Statelor. Unite . ale Americii. Consilierii prezidenţiali ar trebui să-i a-

“tragă atenţia președintelui lon Iliescu “asupra faptului, că această

teză era simplistă. chiar pe. vremea lui Ceauescu, Acum însă ea e deja infantilă. Dacă o ține.tot. asa, mai mult ca siaur

Iliescu -va--ajunge :să reafirme și teza lui. Ceauşescu, , potrivit căreia Vestul a atins bunăstarea de acum, pentru :că, 'spre deosebire de România, a avut colonii pe căre: le-a exploatat.

Într-un; interviu acordat unui ziar. bucureștean. apărut în această dimineaţă, Adrian Năstase, președintele executiv: al: PDSR, crede, la: un

- moment dat, tă oferta de. 1 clăsirămărea PDSR. ud tel Adrian Năstase a. 'sesizat.

snuti mai bine decit. amicii: CDR tilcu-, "rile ofertei publice. a- opoziției. A fost! vorba, .neindoielhic,:de, o mișcare. in5!

teligentă. din. părisa. CDR, „miscare în-

“guvernare. venită din „partea opoziţiei vizează

„se să în cadrul bătăliei politice. Acsasta pentru că; într-adevăr, aşa cum . a intuit Adrian, Năstase, ruperea de aliaţii naționalist-extreni ști ar duce inevitabil la destrămarea PDSR, o parte a

„acestuia trecînd la PRM și. PSM.

Deşi am semnat alt parteneriat pentru pace

NU AVEM USA DESCHISĂ LA N.A.T.0.

Preşedintele Ion Iliescu a mai bifat un consens,

Reuniunea şefilor de state şi de guverne ale ţărilor membre în Organizaţia Atlanticului de Nord. desfăşurată la Bruxelles în zilele de 10 şi Il ianuarie 1994. a constituit. pentru țara noastră. un semieşec mascat. Camuflarea acestei nereuşite, providenţială pentru cei răspunzători de acest lucru. s-a manifestat prin nivelarea, la momentul actual, a şanselor reale de a intra în NATO - pentru toate ţările Europei de Est. Ceea ce nu înseamnă că admiterea ca membru cu drepturi depline va fi un examen de trecut în viitor cu aceeaşi

uşurinţă cu cure se dădea. acum un deceniu în România. bacalaureatul la seral în liceele agroindustriale. Abia eşalonarea intrării în NATO va demonstra în care din modulele rachetei în trepte (care e noul parteneriat pentru pace) se află țara noastră. Aşa - numita organizație NATO-2 (pentru ţările Europei de Est) a rămas încă destul de confuză, iar rolul Franţei de “centruorganizator” se arată la fel de discutabil. Cei 16 membri NATO au părut că vor, mai degrabă, să obțină un răgaz; şi au reuşit să temporizeze primirea de noi membri.

două

Motivația: pentru a avea timpul necesar spre a urmări cît de reală este evoluţia relaţiilor spre democraţie în Rusia. Întrebarea crucială care se pune pentru estimarea eficienţei demersurilor ţării noastre pe lîngă NATO este: dacă s-ar fi făcut primiri de noi membri. am fi figurat printre cei recomandaţi în prima etapă? Răspunsul este: după cîte s-a văzut, nu. Primii beneficiari ai unui statut de membru “plin” ar fi fost polonezii. care erau vizaţi ca şi cei mai ameninţaţi de declaraţiile extremiştilor (imperialiştilor) din Rusia. Ar fi urmat apoi Ungaria şi. în al treilea plan. Cehia, cure, din toate punctele de vedere. apare drept cea mai destinsă ţară din tranziţia est-europeană. Care sînt. însă. cauzele acestui semieşec camuflat? În primul rând. lipsa de lu

Cartierul General din Bruxelles a unei

delegaţii politice permanente, care să reprezinte întreg spectrul politic românesc - şi, în special, partidele din opoziţie. Delegarea unui singur ofiţer de legătură (şi acela numai din partea Armatei Române), generalul-maior Paul Șarpe, este cu totul insuficientă. Altă explicaţie ar ţine de

Doi președinți care strîng miinile planetei

ineticienţa diplomaţiei româneşti (şi a celei militare în special). cît şi de ineficienţa strategiei diplomatice. "Filiera germană” pe care s-a lăsat a se crede că ne bazăm foarte mult nu s-a dovedit prea operativă, deşi Germania dăduse a înţelege că ar dori “să ne ia sub aripa ei”. La mijlocul lunii noiembrie '93. gen. Klaus Naumann. aflat în vizită la Bucureşti (deţinător al funcţiilor de inspector General al Bundeswehr şi reprezentant în Comisia Militară NATO). în alocuţiunea sa.

pledase pentru integrarea în NATO a ţărilor est-europene. Este îndoielnic că ne-am ales lobby-ul cel mai bun. de vreme ce nici vizita ministrului Spiroiu în Germania. la invitaţia omologului german Volker Riihe (octombrie 93). nu a reuşit să impună tentativa României de a fi în prima linie a ţărilor care ar putea deveni membri “plini”. Nici seminarul

organizat de Consiliul de Cooperare Nord-

Atlantică (COCONA). cu sprijinul M.Ap.N.-

ului (tot din octombrie), nu a fost un succes. Nici vizita gen. Antonio Milani. locţiitorul comandantului-șef al țărilor Aliate din Europa de Sud (structură integrată NATO) de luna trecută, nu a creditat mai mult țara noastră,

deși cu acest prilej el a afirmat că NATO menţine deschisă ușa colaborării cu ţara noastră. În recenta conferință de presă transmisă la Centrul Cultural American,

doamna Madeleine Albright a sugerat că țările grupului de la Vişegrad vor beneficia de un tratament preferenţial. Şi în tot acest context, în ce-l priveşte pe preşedintele Iliescu, în scrisoarea adresată la 24 decembrie 1993 şefilor de stat sau guvern ai Statelor membre ale NATO, precum şi secretarului General al NATO, Manfred Woerner, a mai bifat un consens: “Nutresc speranţa că în cursul dezbaterilor ce vor avea loc în cadrul întâlnirilor la nivel înalt de la Bruxelles să luaţi în considerare poziţia ţării mele care întruneşte consensul tuturor partidelor politice reprezentate în Parlamentul României precum şi a întregului popor român”, în loc să sprijine, încă de la începutul lunii noiembrie, numirea unci delegaţii pluripartite permanente pe lîngă Cartierul General de la Bruxelles?

MIHAIL GĂLĂŢANU

Perpetuarea eșecului

Recenta ofertă a “Parteneriatului pentru pace” avansată de Statele Unite şi omologată de reuniunea NATO de la Bruxelles la adresa țărilor din Est care şi-au exprimat intenţia de a accede la structurile de securitate euroatlantice constituie un prilej de evaluare a politicii româneşti de după Revoluţia din 1989. Această reevaluare este la urma urmei obligatorie, dacă vrem să înțelegem euforia autorităţilor româneşti faţă de acest parteneriat în care satisfacția de a nu fi depăşiţi de grupul de la Vişegrad prevalează atit faţă de remuşcarea ratării unui start în această direcţie, cit şi faţă de perspectiva unei întreceri ce se anunţă dificilă. Este evident că, imediat după Revoluţie, România dispunea de un capital de încredere internaţională absolut unic prin comparaţie cu ţările omologe. Dacă Puterea nou instalată ar fi avut voinţa politică pe care o afişează abia acum, nu încape nici o îndoială că ar fi avut cele mai multe şanse să deschidă seria acceptărilor spectaculoase în toate structurile europene. Acest statut de vedetă internaţională care i-ar fi asigurat “dreptul primei nopţi” de împă- „care cu Occidentul decurgea din sacrificiul imens al celor peste o mie de vieţi secerate pe altarul schimbării. Uşurinţa cu care dl. Iliescu şi grupul său au risipit acest capital şi au ratat o şansă la care ţara avea tot dreptul este încă una din marile crime de incompetenţă politică săvirşite de conducerea postrevoluţionară a ţării. Din nefericire, incompetenţa propriu-zisă (vădită în anchilozarea politicii româneşti pe schemele ceauşiste din ultimii ani, şi nu — nici măcar! — pe cele din “perioada occidentală” a debutului său prezidenţial) a fost dublată constant şi tenace de o lipsă de inspiraţie monumentală. Marcată de reflexul subordonării faţă de Moscova, politica externă românească a gafat în pas cu politica internă în ritm incredibil, încît într-un singur an au reuşit să scoată ţara din toate topurile de popularitate şi s-o aşeze în cele negative, de unde ar fi fost-gren de scos dacă nu izbucneau războaiele din fosta Iugoslavie şi dacă Opoziția nu-i contrasemna — oarecum în alb — toate certificatele de biină purtare necesare pentru ieşirea din carantină. Trimisul special al preşedintelui Clinton a precizat “grila” conform căreia va funcţiona admiterea în NATO: “un sistem democratic şi economie liberă de piaţă”. D-na Madeleine Albright a argumentat că acestea constituie cea mai bună garânţie a securităţii, întrucît “niciodată democraţiile nu luptă între ele”. Sînt, de altfel, criterii care coincid cu cele ale Consiliului

Eee oaia e Eee Europei şi ale Fondului Monetar Internaţional şi pe care conducerea României s-a decis să le “suporte” cu mare întârziere, după ce timp de doi ani a acţionat făţiş împotriva lor — ratînd tratatul de prietenie cu Ungaria şi întegrarea în grupul de la Vişegrad pe care l-a privit cu ostilitate nejustificată, preferînd în schimb să semneze tratatul cu o firmă expirată: URSS. Mai bine mai tirziu decît niciodată — s-ar putea spune dacă măcar această tardivă şi oarecum forțată întoarcere spre Vest a Puterii din România nu s-ar datora dispariţiei din scena politică rusească a lui Mihail Gorbaciov, garantul formulei “perestroika”. Mai bine mai tîrziu decît niciodată — s-ar putea spune dacă această încercare de recuperare a timpului şi a direcţiei utile, pierdută timp de doi ani, ar fi sinceră. Din nefericire, impresia pe care o lasă ofensiva externă a politicii româneşti este că în locul cultivării democraţiei este preferată cultivarea ipocriziei. Ca şi pe plan intern — pentru că lucrurile se leagă indisolubil între ele şi nimeni nu poate fi democrat peste graniţă şi totalitar în ţară fără ca acest lucru să nu ducă la sfişierea credibilităţii —, a fost preferătă în continuare tactica Perjo | afirmării în literă, dur a negării în spirit a democraţiei. Dependenta exagerată de spiritul Moscovei a făcut ca 2 greşelilor internaţionale să le corespundă, pe plan intern, lupta pentru stabilizarea vechilor structuri şi a vechilor cadre ale partidului comunist şi pentru înăbuşirea — inclusiv prin violenţă — a forțelor reformatoare. Dacă ar fi optat de la început pentru structurile europene, Puterea ar fi evitat propria sa erodare, ar fi evitat convulsiile interne, iar mineriadele şi isteriile desfăşurate sub sloganul “nu ne vindem ţara” împotriva reformei nu şi-ar mai fi găsit locul. Dar ea a preferat să sacrifice locul şi imaginea României în lume precum şi destinul istoric al țării în folosul propriului loc în fruntea ţării şi pentru apărarea propriului destin anacronic. Abia după ce şi le-a asigurat pe amîndouă partidul de la putere a început ofensiva demagogiei democraţiei. Această înclinare e şi naturală (întrucît ţine de esenţa sistemului din care provine), dar şi cultivată (întrucît e singura prin care-şi vede supraviețuirea). Privind la exemplul recentelor demisii din Rusia, unde reformatorii — depăşiţi cantitativ şi sufocaţi de agresivitatea unui totalitarism care încă nu-şi spune numele — au renunțat să reziste, nu e greu de intuit că istoria aparenţelor se repetă. Va fi oare în măsură conducerea României să-şi asume responsabilitatea de a se opune propriei sale naturi şi de a întreprinde ceva şi în folosul ţării? Pentru că e greu de crezut că 'menţinînd un guvern care se bazează aproape exclusiv pe forțe conservatoare va izbuti să îndeplinească exigenţele organismelor interna- “ionale în care a intrat sau în care aspiră să intre — afară de cazul că nici nu-şi propune să le respecte decit la minima rezistenţă a aparenţelor, aşa cum a făcut pînă acum. Asemenea mijloace — uzate deja de o întreagă epocă totalitară — condamnă societatea românească să repete la nesfirşit o existenţă falsă şi să coni nue o gesticulaţie haotică. Adică să repete — de data aceasta în deplină cun

tinţă de cauză — eşecul lui Ceauşescu. E :

NA'TO propune o colaborare

__ Europa nu este încă acel continent utopic, “casa noastră comună”. În Vest se traversează o perioadă a crizei în prosperitate, în Est tranziţia are chipul războiului civil sau al recesiunii. Armonizarea intereselor nu s-a concretizat într-o altă formulă de echilibru, conceptul divizării — de după Ialta — nefiind practic înlocuit cu o modalitate de parteneriat în materie de securitate. Bruxelles, 13-15 ianuarie 1994. O întîlnire NATO la nivel înalt al cărei rezultat pare a fi o nouă abandonarea Estului.

Imediat după încheierea războiului rece, Alianţa Nord-Atlantică a trebuit să-şi reconsidere rolul şi atribuţiile. Dintr-un organism esențialmente defensiv, NATO s-a văzut pus în faţa unor situaţii care solicitau alte competenţe şi o suplețe sporită în abordarea problemelor. Căderea cortinei de fier şi desființarea Pactului de la Varşovia (iulie 1991) au dus la apariţia unui vacuum de securitate în Europa Centrală şi de Est, de aici dorinţa multor state din această parte a continentului nostru de a adera la NATO. Numai că oficialii nord-atlantici au fost mai reticenţi. De la invocarea motivelor de ordin tehnic sau oferirea unor simple concepte ideologice (“noul continent” al preşedintelui Mitterrand), pînă la crearea: unor noi modalităţi de colaborare (COCONA) sau lărgirea atribuţiilor CSCE privind securitatea europeană, s-au încercat o mulţime de lucruri, toate acestea constituind doar paliative ale garantării unei ideale păci-globale. În plus, chiar. dacă nu strict geografic, dar cel puţin din punct de vedere geo-strategic, Europa înseamnă şi o confruntare între Statele Unite şi Rusia. Adică.o confruntare de interese între un Atlas care nu mai poate duce singur lumea pe umeri şi un urs imperial care îşi oblojeşte rănile. Cum să împaci toate acestea?

“Trebuie să ne întrebăm dacă extinderea calităţii de membru ar slăbi coeziu= nea NATO aşa cum este ea acum, dacă am supăra Rusia sau pe alții care ar fi lăsaţi pe dinafară şi dacă am fi implicaţi în noi conflicte etnice de tipul celui iugoslav”, se întreba un reprezentant nord-atlantic, cu cîteva zile înaintea reuniunii de la Bruxelles, rezumînd principalele obiecţii legate de acceptarea în NATO a statelor central şi est-europene. Summit-ul din capitala Belgiei trebuia să ofere o soluţie concretă la numeroasele semne de întrebare asupra felului în care se poate garanta securitatea şi stabilitatea întregii Europe.

Şi s-a adoptat formula “parteneriatului pentru pace”, un concept lansat de Statele Unite, aparent un pas înainte, de fapt o simplă invitaţie la colaborare, care prevede foarte puţine soluţii concrete. Reprezentanţii celor 16 state membre NATO, printre care şi preşedintele Bill Clinton, au adoptat un document plin de bune intenţii: “Parteneriatul pentru pace va stabili un nou tip de relaţii de securitate între Alianţa Atlanticului de Nord şi partenerii săi. NATO va acorda consultanţă oricărui participant activ la Parteneriat, în cazul în care acesta îşi simte ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea”. Se mai prevăd operaţiuni comune de menţinere a păcii, de căutare şi salvare, umanitare. Pentru coordonarea activităţilor militare comune, țările participante la Parteneriat vor fi invitate să trimită ofiţeri de legătură cu statut permanent.

Oferă această formulă garanţii suplimentare pentru securitatea europeană? Aproape deloc. Liderii țărilor din centrul Europei (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) şi-au manifestat în dese rînduri dorinţa de a adera la NATO, ca unica modalitate de a contracara eventualele tendințe expansioniste ale Rusiei. “Americanii cred că pot să îmblinzească ursul, uitînd că acest lucru nu este posibil într-o pădure sălbatică”, comenta preşedintele Lech Walesa pe marginea refuzului vădit al Occidentului de a lua cel puţin în calcul imperialismul de factură sovietică.

Unul dintre argumentele majore împotriva admiterii de noi membri a fost întotdeauna faptul că Rusia ar putea ridica obiecţii şi că o asemenea mişcare ar putea fi considerată ca o expansiune agresivă a NATO către Est. Moscova s-a exprimat deseori oficial în acest sens, ba chiar preşedintele Elţin a vorbit voalat despre o nouă Ialtă. Şi deşi democraţia continuă să fie o caznă pentru ruşi, potenţialul lor militar nu poate fi neglijat. =

NATO rămîne o instituţie în criză de soluţii viabile. O consecinţă principală a Parteneriatului este faptul că la graniţa răsăriteană a Germaniei continuă să existe o zonă de insecuritate. Bonnul a făcut în mai multe rînduri presiuni pentru acceptarea de noi membri ai Alianţei. Bineînţeles, dorea să-şi extindă şi zona de influenţă. Dar mult mai important este că menţinerea situaţiei actuale, coroborată cu scăderea capacităţii de influenţă americane şi cu văditele tendinţe naţionaliste Ja nivel european poate duce la situaţii similare anilor de dinaintea celui de-al doilea război modial. Şi totuşi Parteneriatul pentru pace permite țărilor NATO să spere că vor scăpa de o obsesie. În schimbul concesiilor făcute Rusiei, această ţară împreună cu Ucraina şi Belarus s-au angajat să-şi reducă treptat arsenalele nucleare. 3

În avantaj, după summit-ul de la Bruxelles; au ieşit doar țările din aşa-numita a doua categorie. Respectiv Bulgaria, România şi republicile asiatice din fosta "URSS. Toate acestea sînt acum potenţiale membre cu drepturi egale ale unei fru: moase modalităţi de colaborare în domeniul securităţii europene. Care nu are totuşi concretete, căci toate acestea sînt simple vorbe pe hîrtie. Aşa cum tot vorbe în vînt.au fost şi garanţiile de securitate oferite, spre exemplu, României, în anii

Stabilitatea europeană nu este o problemă de azi pe miine. Practic este o chestiune de supravieţuire cu consecinţe pe termen lung. Poate că la Bruxelles era posibil să se găsească o modalitate efectivă de colaborare militară Est-Vest. Istoria a demonstrat că o Europă de Răsărit neangrenată în structurile de securitate occidentale rămîne un butoi cu pulbere. Estul a cerut. NATO, fără a oferi mai nimic, nu a demonstrat decit că nu vrea sau nu poate.