Moartea lui Eugen Ionesco

“Sfișiat între oroarea de a trăi și oroarea de a muri”

Poate că, în ultimul moment, cînd totul ne va părea pierdut, vom evada, ne | vom înăli

om învinge.

Priveşte-i, priveşte-i, sînt invadaţi de prop:

ocirl:

pandei, cred

inventat şi gîndit ceea ce li s-a băgat în ani, cînd

p. Peste cîţiensul Istoriei” va fi deturnat, cape-

tele lor vor fi pline de mocirla unei alte propagan- | de, Există cîțiva care domină: toţi ceilalți sînt dominaţi, pasivi,

în multe i animale, ca în multe societăţi de insecte. |

socie!

Dar cei care domină nu fac altceva ei înşişi decit să se supună, inconştient, instinctelor lor de a voi

fie dominați. Oamenii li-

beri nu sînt nici domii

nici dominatori. |

Nu va mai fi zi. Nu va mai fi noapte, Nu vor mai fi zori. Nu va mai fi crepuscul. Nu v Nu va mai fi spaţiu.

(Din volumul PREZENT TRECUT, TRE: CUT PREZENT, Ed Humanitas, 1993) |

mai fi timp. |

locului pierdută, care

Eugene Ionesco face parte dintre acei oameni rari care nu pot fi confi cați de o partidă sau alta a lumii. A slujit o singură cauză, cauza din capul a a adevărului. Dar pentru că oamenii adevă-

rului ştiu că această cauză e fragilă şi că totodată ea este singura care poate fislujită, ei sint deopotrivă sceptici şi încrezători. Ca mărturisitor al spe- 'ciei umane, Eugene Ionesco a fost un disperat care speră.

“Nu încape îndoială, cel mai cunoscut nume românesc în întrega lume este cel al lui Eugen Ionescu. Mi-

dane de afişe cu acest nume — "IONESCO - s-au lipit pe zidurile lu- “mii, de la Paris la Tokio, de la New fork la Buenos Aires, de la Moscova Varşovia. Cele aproape 40 de piese ale sale s-au jucat şi se vor juca tindeni. Să ne amintim cu tris-

Şi cu mînie că la Bucureşti capo-

ele lui Eugen Ionescu s-au j umai în anii 1965-1971 şi din ) încoace. În restul timpului el a

erzis de mintea neagră şi rementară a regimului comunist ingerea marelui scriitor şi sale conştiinţe ar trebui să clipă la felul cum ştim

nii să ne cinstim valorile ce ecut, cu glorie, de hotarele țăprivim cu tristeţe această ree — şi poate să gindim măcar ja ceva nu mai trebuie să se întimple în veci. Era oare prea mult ala putere să declare ziua de

cînd trupul lui Eugen 1o-

a fi aşezat în cimitirul Mont-

Gabriel Liiceanu

parnasse, zi de doliu naţional? E oare prea mult să sperăm că un teatru din Bucureşti îi va purta numele şi-i va juca, rînd pe rînd, piesele, unele după altele, ani şi ani, stagiune după stagiune, noapte de noapte? La Chişinău există un asemenea teatru, iar la Paris, în mica sală de pe rue de la Huchette, din 1957 încoace, seară de seară, an de an, stagiune de stagiune, se joacă un singur spectacol: Ionesco — “Lecţia” şi “Cîntăreaţa cheală”. Scrie asta în toate ghidurile turistice ale Parisului, căci o asemenea longevitate artistică nu s-a mai pomenit. Aceasta este, a fost, va fi pomenirea lumii, între zîmbete şi lacrimi... cealaltă, a Bunului Dumnezeu, să-i ducă sufletul în locul luminat, pe care din cînd în cînd îl visa, în loc cu verdeaţă, unde nu mai e întristarea privi rii sale grele, nici suspinul vorbelor, nici durerea lumii cu care s-a acoperit şi pe care a strigat-o ca s-o auzim noi, cei dinaintea noastră şi cei de după noi...

Gelu Ionescu

dată, de la moartea lui Andr& Malraux, emoția în Franța dina-| dispariţiei unei personalităţi culturale nu a fost mai intensă. În-

din viaţă a lui Eugen Ionescu este privită la Paris drept un nt de importanţă naţională şi mediatizată corespunzător: cade televiziune anunță la scurte intervale de timp data înmori - 1 aprilie — şi locul acesteia, foarte semnificativ pentru noi: Ortodoxă Română din Paris. Funeraliile vor fi cu siguranţă orţii. Eugen Ionescu, academicianul francez, singurul autor poran publicat în timpul vieţii de editura “Pl6iade”, dar care a onoarea mult mai discutabilă de a deveni membru al Academâne după 1989, a fost o mare glorie a Franţei. A fost şi o glo-

Prietenul meu Eugen

Mi-e greu să vorbesc acum de Ionescu, autorul contestatarului Nu, sau de Ionesco care a făcut să explodeze struc: turile teatrale pe toate meridianele.

Nu mă simt în stare azi să mă gîndese decit la Eugen, prietenul privilegiat

Prietenul meu Eugen, după infarctul de astă-vară — grav —, reîncepuse să trăiască, Tot cu greutate. Nu doar pentru că suferea cumplit de o artroză ce-i transforma mişcările în tot atitea mici acte de eroism. Marele efort nu consta însă atit în a suporta durerea fizică, cit în a continua.să privească î faţă moartea, obsesia care din tinerețe îi drămuia clipele şi-i infiltra textele. Umoral fusese prima formă de luptă cu moartea. În duelul acesta neîncetat, Eugen, niciodată înfrînt şi nicicînd învingător, sfirşise prin a cobori viziera: cu faţa şi cu fiinţa descoperite nu mai făcea decît să pună întrebările ultime, cele metafizice. Cred, ajută Doamne necredinţei mele: Eugen, în timpul din urmă, îşi redusese (sau dimpotrivă, lărgise) orizontul la mistici şi teologi

Prietenul meu Eugen, în această înfruntare, nu era singur. De aceea nici nu s-a lăsat vreodată molloy-zat O soţie şi o fiică, făcînd una cu el, îi erau scut, tămăduitoare paznice ale cetăţii asediate. Astfel încît Eugen, îm preună cu obsesia şi durerile lui, locuia totuşi într-un acasă ferit

Prietenul meu Eugen, în ultima zi întreagă a vieţii lui — duminică —, a fost plimbat cu maşina printr-un Paris

Departe de a putea fi redusă la o formulă artistică surdului” de pildă), opera lui Eugen Ionescu îmi apare explicită şi implicită — asupra limitelor reprezentării și ale literaturii

aurit de primăvară. .Şi-n ultima zi — luni — s-a aşezat la masă cu ai lui fără a şti că era praznicul cel de pe urmă Avea bronşită. Un acces de tuse. S-a întins în pat. Alt acces şi mai puternic Şi într-un sfert de oră a murit (edem fulgerător la plămîni), nădăjduind fără a-şi da seama că. marea, temuta întîl nire avusese loc. Prietenul meu Eugen, odihnind pe pat, un ceas-două după moarte, avea o faţă senină pe care nu i-o văzusem niciodată. Poate cea a copilăriei, muiată în lumina de la Chapelle Anthenaise ce se confunda pentru el cu paradisul. Regele a murit, dar regatul său parcă se reconstituise diri pacea acestui chip.

Prietenul meu Eugen, pe care-l regăsisem în clipele grele pe aceleaşi baricade. Cel care spusese nu mai de: parte şi totalitarismului şi post-deformaţiilor sale. Nici bătrineţea, nici d rerile, nici obsesia nu slăbiseră această plagă a opoziţiei la formele răului. Şi ar fi bine să ne aducem aminte în Româniă nu doar de tinărul revoltat bucureştean, nu numai de scriitorul celebru pe care-l plinge azi Parisul, dar şi de cel care a susţinut curajul de a se sta, mereu în fruntea protestului, într-o altă formă de luptă umană, civică şi, în cel mai bun sens al cuvîntului, politică

De la cel ce protesta şi scria pentru a salva disidenții, bătîndu-şi joc de tiran, pînă la cel ce a semnat mesajul său către Piaţa Universităţii simplu: “Un golan academician”, Eugen Ionescu n-a domnit doar peste un regat al absurdului, ci şi peste unul al demnității

Ceea ce nu avem voie să uităm

Paris, 28 martie

Monica Lovinescu

au ideologică (“teatrul aba o meditaţie continuă — La foarte

puţini alţi autori — Caragiale printre ei — automatismul este într-o asemenea mă-

sură expresia spontaneităţii, vitalitate şi

boală în acelaşi timp, iar simplitatea se

încarcă de atita complexitate. Mărturia lui, autobiografică deseori, accede fără

ocoluri la gener universale, fa Comicul său atinge metafizicul, risul

Nici o deziluzie, nicio suferinţă — şi nici măcar succesul — nu i-au atenuat capaci

| şi exponențial. EI împinge conflictele intime pină la contradicții ce din neînțelegere (din incomunicare) o dramă cosmică

său nelinişteşte şi chiar înspăimîntă

tatea de mirare, de minunare în faţa existenţei. După mii de reprezentații, el con-

tinua s păstrează convingerea că

tă, de ce să

Dacă Dumnezeu e faci literatură şi dacă Dumnezeu nu există, de ce să faci literatură? — se întreba Eugen Ionescu încă,de la Nu. Şi de atunci pină azi întrebarea a rămas aceeaşi; numai că ea s-a dublat între timp prin cuvinte şi prin Cuvint. Contradicţie? Nicidecum. Pînă şi în teatrul zis al absurdului stăruie un apel transcendental.

Virgil Ierunca

creadă că ceea ce ar trebui reprezentat e invizibilul, după tot ce a scris, “ceea ce merită să fie spus e de nespusul”

Mircea Mart

Regele va muri, nu încape discuţie, peste exact o oră şi jumătate. Acum vorbeşte, se răsfață, se lamentează, prezintă puncte de vedere etc., dar la sfârşitul spectacolului (cu piesa Le Roi se meurt) va fi mort, de-a binelea mort şi trebuie să folosească intervalul pentru a se pregăti, a se obişnui, a se învăţa cu gîndul morţii şi cu moartea pur şi simplu. (...)

Lucian Raicu

zac

- pornind să scrie o carte despre Eugen Ionescu

[9 Raicu a ales formula unui “journal en WiAf, tinut odată cu o proaspătă lectură a autoiei mă repetate altele anterioare, dar aceasta

ului, după rel iţie și n urmă într-o dispoziţie sufletească aparte. Asu i turii ei sîntem informaţi de la început: "Vine ic prin farța lucrurilor, a virstei, cînd nu mai ii orice, Şi încă e puţin spus, pentru că o foarte Salecţie începe să opereze, implacabil, şi în cărţilor bune, tăind în carne vie, în carnea Ii a literaturii de valoare! ut zis, Eugen Ionescu e parcurs sub un reextrem de selectiv, comentatorul a luat o hotăe dureroasă, a părăsit ţara, nu o duce uşor, trece d asuri grele, s-a înscris la o bibliotecă din rtierul unde locuieşte, sînt acolo nenumărate bune, ba chiar foarte bune, are voie să împrui mumai două. Ce ar putea citi el acum? Simte wie Ale jecturi esenţiale şi in Voyage chez les is şi Journal en miettes “Zguduitoarea fragilitabrăneşte însemnările ultimei cărţi, paraîl reconfortează, se trezeşte notînd unele fraese din lunga apatie şi aşa îi vine ideea să scrie Jurnal în fărâme cu Eugen lonescu. Dar nimic nu-i convenea mai mult criticului. Şi iadată, el s-a simţit în apele lui cultivind genul mentar, detestînd cărțile “construite”, demerematic, exegeza după un plan, abordarea ală”, procedura “profesorilor de literatură”, îi și mijlocii şi mici”. A preferat mereu comeniul liber, degajat, mizînd pe observaţiile fulgu- = extrase dintr-o formă de trăire personală a ului. Ea i-a dictat paginile inspirate pe care îi scris despre Gogol, Tolstoi sau Thomas Mann. icu e, poate fără să-şi dea seama şi, în orice caz, ioclarind-o, practicantul cel mai pătimaş, la noi, icii de identificare”. Nu-l interesează atit sele” propriu-zise, adică produsele finite ale E itorilor, izbutirile lor artistice, ci un “proiect”

dant, “tema” care urmăreşte subteran tot ce ei m pe hirtie. Şi la Ionescu descoperă îndată o are necontenită, moartea, şi glosează asutitudinii autorului asupra acestui dat esenţicu îşi propune (p. 7) să nu cadă pradă vreualtări”, dar degeaba. Regimul criticii lui e o astfel de intrare în transă, scrisul sub ei anume febre participative. Pîndeşte lode textul lasă impresia că-i permite să se ; în-pielea autorului. “Am sentimentul că problemă acut ionesciană”, notează la Şi mai încolo: “Nu se scrie critică literan faţă (...) Dar teatru se poate scrie? ştiu cum de a «izbutit», tot încerc să arăt, tîrcoale”. ntariul lui Lucian Raicu e de derviş învîrjurul autorului supus adoraţiei sale. Dacă critică dispare şi lasă loc unor afirmaţii ile (“Orice lume în care există moartea există libertatea...”). Dar cum poate avea e cu adevărat de ultima, cîtă vreme ntă cea dintii? Într-un citat ulterior, spune: “Mon espace interieur n'est iar criticul ajunge el singur să noteze iţelegîndu-şi autorul mai bine: “Natura ă ea însăşi în proporţii variabile răul de condiţiile universului totalitar, în sînt sădite rădăcinile acestui totalitaăul totalitar există în germene, uneori e active, oricît şi pretutindeni” (s.n.), "scînteietoare ţişnesc la tot pasul. Raicu ge atenţia, cu o rară putere penetrantă, einduplecării”, “ambivalenţei”, “simplită- , “evidenţei”, “terapeuticii” ionesciesă spună lucruri originale şi profunde, ă luminoasă şi tulburătoare. Mai ales despre humorul “serios” al scriitorue uita. Raicu simte prea puţină poftă opera lui Ionescu, să o “descrie” sau , să-i releve “particularităţile”. îl interoghează pe autor în legătură ile sale şi ale anilor noştri; descoperă edificatoare în problemele contem-

sfişie . Ionescu iese astfel mai - i “situat” decit în nu ştiu ce analiză |

2] OVID S. CROHMĂLNICEANU >“ Lucian Raicu față cu Eugen Ionescu

savantă. E o demonstraţie foarte convingătoare a actualități scriitorului şi înzestrării exegetului Jurnalul personal se înf

şoară ca un vrej pe textul critic, lunecă firesc de la un comentariu către confesiune. Înaintînd în scrierea cărţii, Raicu îşi mărturiseşte ezitările, insatisfacţiile, speranțele (“merge greu, nu merge deloc”; “sincer vorbind, toate aceste consideraţii sînt lipsite de însemnătate, biete puncte de sprijin în curgerea frazelor”; “acum îmi dau seama că cele două voci nu trebuie separate, abia împreună îşi revelează sensul amar, luminos şi poetic”)

Menţionînd răbdarea cu care Ione: parcurgerea momentelor “rele” din comentatorul scrie: “Străbat eu îns st punct, un moment lung, un moment care se prelungeşte, un veritabil impas”. De aici la împărtăşirea experienţei proprii cititorului nu mai e nici o piedică.

Însemnările îşi deschid astfel te intime, în majoritate, recunoaştem, livreşti, reflecţii privindu-i pe Camus şi Sartre, impresii culese din contemplarea imobilelor în care au locuit Proust sau Foucault, străzilor pe unde obişnuia să treacă Barthes, zărit de Raicu doar o singură dată, cînd acesta mai trăia. Trauma anilor petrecuţi în regimul totalitar abandonat cheamă la rîndul ei alte însemnări personale. Consideraţiile despre Ionescu îi reînvie adesea coşmarurile şi-i dau prilejul să le evoce în numeroase pasagii. Adaugă la cartea Scene din romanul literaturii ceea ce avea pe suflet şi nu era cu putinţă să fi fost şi Sînt observaţii de o mare fineţe analiti anii cînd regimul ceauşist născocise diverse forme “rafinate” prin care să-şi exercite controlul asupra spiritului, să obţină schilodirea şi aservirea lui. Raicu explică excelent mecanismul “dezgheţurilor” şi “îngheturilor” succesive, umilinţa libertăţilor obţinute “prin graţie”, obosirea deliberată a demnităţii intelectuale. Găsim o mulţime de observaţii inteligente privitoare la “dramatizarea” fatală a srisului în Est. Cu totul remarcabile sînt consideraţiile despre împotrivirea naturală a talentului autentic la prostituarea artistică şi felul cum îi face aceasta pe autorii importanţi să cadă mai jos ca emulii lor medioeri în actul acomodării. Nu mai puţin grăitoare e radioscopia noilor activişti culturali “şcoliţi” şi merită o menţiune specială demontarea aparatului care produce o speţă de literatură, a aşa-zisului curaj, programată şi ea să ţină. locul creaţiei artistice adevărate.

“Sufăr aici — zice Raicu — de un fel de oboseală neîncrezătoare, din care aş vrea să ies, din care nu pot să ies oricît aş vrea.” Pe alocuri, cartea se resimte de această stare. Comentatorul priveşte nu o dată îndărăt cu dezolare la roadele eforturilor sale: “Ar trebui, dacă aş fi loial cu mine însumi, să întrerup aceste consideraţii...”; “nu se poate scrie «critică literară» decît întorcîndu-te cu spatele la moarte,

scu recomandă

paginile unor no-:

Luni 28 martie, la Pari: Fugen Ionescu a incetat din vi

a spus-o Ionescu însuşi la 20 de ani...”; “dincolo de «asta» ce ar mai fi de spus despre Ionescu, omul şi opera? Nimic, desigur”. Introduce, ca să mai amplifice textul, care nu creşte destul, un interviu din 1986, acordat lui George Pruteanu şi ăpărut în revista Cronica. Îşi aminteşte că a scris ceva despre “jurnal” pentru Caiete critice şi textul nu a mai fost publicat după răminerea autorului în străinătate

Paginile au apărut ulterior în Contrapunct. “Ia să vedem ce gindeam despre «jurnal» cu exact un an înainte de a începe (...) acest «Jurnal cu Ionescu»?”, se întreabă şi reproduce interviul, de altfel sclipitor.

Într-un loc îşi spune: “Voi evita să complic lucrurile aglomerînd prea multe ghilimele”. Dar tocmai ceea ce frapează în primul rînd la lectura unei pagini de Lucian Raicu e cantitatea lor neobişnuită. Editura a căutat să o ascundă, înlocuind nenumăratele ghilimele cu sublinierea tipografică a respectivelor cuvinte sau sintagme. Abia aşa însă le-a făcut să sară în ochi. E aici un tic care trădează şi o încărcătură criptică atribuită discursului critic Cuvintele nu trebuie luate doar pur şi simplu aşa cum sînt înţelese ele de obicei; vorbitorul are în vedere un sens al lor mai adînc, care s-ar cuveni scormonit, dar în elanul criticii de identificare lipseşte răgazul pentru a mai stărui asupra conotaţiilor, nuanţelor, explicaţiilor. “Acum”, “aici”, “acolo”, “treabă”, “vinovat”, “ruptură”, “poartă”, “împreună”, “nostru”, “înalt”, “cădere”, “a fi activ”, acestea toate au încă nevoie de precizări. De unde să ia criticul timpul şi răbdarea ca să le dezvolte? Mai curînd o complicitate secretă cu cititorul avizat, în stare să dibuie singur substratul presupus al vorbelor, ar putea rezolva lucrurile. E de-ajuns, aşadar, numai un semn, prevenitor. Discursul critic se ezoterizează pe nesimţite, după modelul comunicării în confreriile hermetice.

Lucian Raicu are atît de mult talent şi este, totuşi, prea adevărat critic în fond, ca să nu presimtă o asemenea primejdie. De aceea notează la pagina 109: “Doar nişte biete cuvinte mi-ar trebui. Este mult mai greu să le găseşti decît pe cele subtile, complicate, pretenţioase, presupuse a fi la locul lor într-un comentariu de critică literară. O «<hermeneutică»? Sună rău, rău de tot...”

Director general GABRIEL LIICEANU. Director editorial: ADRIANA IRIMIA. Director managerial THOMAS KLEININGER

Dia: Eugâne IONESCO

Sub semnul întrebă Sub semnul înerehării

traducere din franceză de Natalia Cernăuţeanu

Cartea cuprinde eseuri, fragmente autobiografice şi interviuri publicate de lonesco în anii '70 în presa franceză, precum şi cîteva texte inedite ale sale..O menţiune aparte necesită scrisoarea către M(onica Lovinescu), despre prima reprezentare a piesei Cîntăreaţa cheală. Ca mai toate eseurile, fragmentele de jărpa! i interviurile sale, şi cele cuprinse în volumul Sub semnul întrebării surprind — pe întrebările ae, pe care şi J8

une autorul şi prin răspunsurile grave pe care le Ptoră întrebărilor ce-i sînt sa Aita — faţa nevăzută dar mereu bănuită a dramaturgului.

Piaţa Presei Libere nr. 1, cod 79734, tel. 617.29.87; 617.65.75

Visurile obsesive din Jurnal în fărîme şi Antidoturi ocupă şi în acest volum un loc important.

Mircea ELIADE

Fragmentarium

Cu prima ediţie apărută în 1937, Fragmentarium este unul din volumele “româneşti” ale autorului. Sînt adunate laolaltă texte publicate anterior în reviste. Subiectele lor, deşi foarte diverse, sînt subsumate interesului constant al lui Eliade pentru semantica şi simbolismul gesturilor esenţiale ale omului. Intuiţia şi pasiumea dar şi ştiinţa şi echilibrul în judecată dovedite de tînărul autor (30 de ani la acea dată) fac din acest volum o carte fermecătoare şi un loc

al aventurii spiritului. |

Cînd regele moare

EUGEN IONESCO, UN DRAMATURG ROMÂN?

Moartea dramaturgului francez de origine română Eugen lonesco a fost pe pagina întîi a presei internaţionale, chiar a celei de altă limbă decît franceza. În ansamblu, comentatorii reliefau faptul că lonescu a urmat şcoala la Paris înainte de a face Universitatea în România și, ca atare, franceza era prima sa limbă. In România evenimentul a fost tratat cu zgomot mult și înţelegere puţină. Nu este de mirare : din vremea în care autorul lui NU arunca mănuşa lumii literare românești și pînă astăzi, această lume a rămas în mare măsură formalistă și obtuză. Măsura ei a fost dată de comentariile lui Eugen Simion despre Eugen Ionesco. Bună ocazie de a ne reaminti ce puțin înțelegem noi din Ionesco și ce puţin pregătiţi am fi pentru un alt lonescu dacă ar apărea astăzi. În fond, el nu este un autor român din vina românilor, după cum povesteşte în amintirile sale, și nu din vina regimului comunist, care a venit mai tîrziu. E adevărat, el a făcut carieră. A reușit să le aibă pe amîndouă : şi cariera, şi sfidarea , ceea ce e foarte rar, dar e singurul fel de succes care merită să fie avut.

Cariera a fost însă întîi internaţională și abia de apoi importată în România. Nici nu există, se

pare, altă cale pentru românii geniali de a face carieră. Cel care a murit a fost un om obsedat de moarte toată viaţa lui. Mariana Șora povestea într-un superb volum de amintiri de anxietăţile

iai

tînărului lonescu, care nu putea dormi noaptea cînd era despărțit de- soție. Mai tîrziu, moartea devine tema centrală a unor piese excepţionale de teatru (Regele moare,Ucigaş făra simbrie, Jocul de-a masacrul), dar și drama intimă a unui autor considerat de restul lumii ca longeviv şi norocos. În interviul acordat lui Gabriel Liiceanu, ca şi într-un interviu acordat RFI cam în aceeaşi perioadă și în care maestrul a fost mult mai fluent, se vorbește obsedant despre moarte, despre umilința degradării fizice, despre teroarea despărțirii de cei dragi, limita inamovabilă a oricărei înțelepciuni. Eugen Ionesco nu a fost un înțelept. De aceea a fost poate cel mai mare scriitor român al secolului nostru. Se pare că în literatura lumii românii contează nu atunci cînd afirmă, ci doar atunci cînd se îndoiesc de toate afirmaţiile. nsăși poziţia noastră geografică fiind o mare bătaie de joc (“Sîntem prost plasați” fusese concluzia definitivă a lui Cioran după cutremurul din 1977 ), literatura noastră nu poate ieși în faţa lumii întregi decît bătîndu-şijoc de această bățaie de joc, ajungînd la forma superioară a bătăii de joc, forma supremei detaşări, umorul negru. Aici e tăria

noastră pe care a dovedit-o lonesco, singura tărie la care destinul nostru românesc ne-a rezervat acces.

ALINA MUNGIU

ION VIANU Evocare

Nu împlinisem opt ani. Era o duminică dimineaţa, în 1942. Se desprimăvăra. Împreună cu tatăl meu ieşeam pe poarta casei noastre din Andrei Mureşanu. A apărut un om tînăr care-i spuse tatei “Domnule Vianu, nu vreau să te rețin: am venit numai să-ţi spun că plec la Paris pentru mai multă vreme şi vreau să-mi iau rămas bun de la dumneata”

Aceste cuvinte, mi se părea, conțineau ceva definitiv, un sfişietor şi totuşi uşurat “Adio”. Au trecut de atunci mai bine de cincizeci de ani şi nu pot uita această foarte veche amintire despre Eugen Ionescu, care a rămas pentru mine exemplificarea cea mai vic. a plecării în exil, o cale pe care, în împrejurări foarte diferite, un mare număr de români au urmat-o în anii şi deceniile care s-au scurs.

Nu pot să evo aici împrejurările repetate în care l-am văzut pe Eugen Ionescu şi tot ceea ce am putut să învăţ de la el, de la această vastă minte care înţelesese totul despre lume, despre brutalitatea şi răul care ne înconjoară şi nu ne dau răgaz. În una din piesele lui, “Foamea şi setea”, Marie-Madeleine încearcă să-l mingiie pe Jean spunindu-i: “(...) eşti neurastenic Asta se vindecă”. Dar el răspunde: “(Nu), sînt lucid Asta e incurabil”. Vorbă demnă de un filosof Şi atit de caracteristică pentru Eugen Ionescu: nu a admis niciodată să se înşele nici pe sine, nici pe cei care de pe fotoliile teatrelor sau atunei cînd se găseau faţă în faţă cu el aflau adevărul despre tragedia lumii noastre

Mi-a mărturisit odată că subiectele şi scenele pieselor lui de teatru erau elaborarea unor-vise pe care le făcuse. Ne minunăm de obscuritatea acestor puneri în scenă nocturne, al căror sens nu apare întotdeauna visătorului. În cazul lui Ionescu visul se transforma, prin ce stranie alchimie, într-o meditaţie despre comedia gravă a vieţii. Manualele şcolare şi toată ceata criticilor au văzut în dramaturgia ionesciană mai mult comicul, transpus prin mijloacele unei critici a limbajului, cu toate stereotipiile şi ridicolurile lui. Maestrul lui explicit a fost Caragiale şi de ce să nu spunem că e în această privinţă descendentul unei tradiţii foarte româneşti de care a vorbit adesea fără să se piardă în deşarte discursuri patriotarde. Jocul cu cuvintele explică, măcar în parte, imensul succes care face azi din Ionescu autorul dramatic cel mai jucat pe scenele lumii. Dar nu e decit un mijloc pentru a indica cu o infinită forţă de persuasiune cruzimea şi absurditatea istoriei care s-a manifestat cu o atit de tristă pregnanţă în epoca pe care el a străbătut-o.

A fost, înainte de toate, un om, care a refuzat cu îndărătnicie să abdice de la condiţia umană, aidoma personajului Berenger din “Rinocerii”: rămas singur şi ținînd piept ispitei de a se preface în adulatorul puterii brute spune: “Sînt ultimul om şi voi rămîne aşa pînă la capăt! Nu voi capitula!”.

Care sint forțele atentind la calitatea de om şi pe care vremea noastră le-a simţit apăsător, încercînd să ne îngenunche? În primul rînd totalitarismul, în toate formele lui, de dreapta şi de stinga, care suprimă gîndirea liberă, produce înregimentarea în acte şi limbaj, supune torturii minţile şi trupurile noastre şi ascultă de logica fundamental stupidă a fortei, împotriva inteligenţei care înseamnă, înainte de toate, toleranţă şi iubire. Poate nici o operă literară a vremii noastre nu a semnificat cu atita infinită putere de persuasiune legătura intimă a inteligenţei cu bunătatea aşa cum a reuşit să comunice şi relaţia fatală dintre prostie şi răutate. Acest lucru a putut să-l exprime Eugen Ionescu pentru că era înzestrat nu numai cu o; minte genială dar şi cu o inimă extrem de bună, aşa cum 0 simteau cei ce se apropiau de el şi aveau prilejul să-i cunoască nedezminţita generozitate sufletească.

În ultimii ani, dînd ascultare unei aspirații mai vechi, a început să picteze. L-am vizitat odată în atelierul de la Sankt-Gallen unde se retrăgea, departe de agitația vieţii pariziene, pentru a aşeza pe pinză forme şi culori. O pictură numai aparent naivă, personagii de basm, cu ochii mari, Hristoşi însîngeraţi, figuri care căutau să conjure frica de neant. Mult timp moartea fusese pentru el scandalul prin excelenţă împotriva căruia revolta era neputincioasă. Apoi, într-o zi, mi-a spus: “Nu-mi mai e frică de moarte, ci de aventura care urmează după ea”. Călătoria prin spaţiile extra-mundane îi apărea plină de primejdii, greu de conjurat.

...Şi cu toate astea răminea o speranţă, revelată în prezența acelei lumini supranaturale care se arată personajului din romanul, singurul pe care l-a scris, “Singuratecul”: “Ceva din această lumină care mă pătrunsese, rămase; şi luai asta drept un semn”, Să nădăjduim şi noi că Eugen se găseşte acum acolo unde bate această lumină nesfirşit de puternică şi de blîndă, de dinaintea Creaţiei. i

29 martie 199: (Text transmis la Radio Europa Liberă)

d ŞORA L] Ș Neasemuitul să

să-ţi aduni gîndurile despre o pei

ii ia de contrasta, atat de (a

tradictorie, precum aceea a nesemuitului Eugen

îmescu, mai ales dacă aceste gînduri s-au sedi-

mentat şi s-au întrepătruns de-a lungul a peste

eci de ani de cînd ai început, cu aviditatea pro-

e adolescenței, să-l citeşti în revistele vremii, în

e ani sint incluşi, fireşte; şi cei cinzeci şi cinci

bătuţi pe muche ce s-au scurs de cînd — într-un au-

ar ce te ducea, împreună cu el şi cu o mulțime

alţi bursieri ai Quai d'Orsay-ului, de la Paris la

ms — l-ai cunoscut personal. Mi-e şi, omeneşte

să o fac, năpădit cum sînt de atitea amintiri

intr-o viaţă care s-a împletit cumva cu a lui în cei

ace ani de şedere a mea în Franţa, pînă în toamna

1948, iar mai apoi în două “vacanțe” pariziene,

n 1968 şi 1971 (aceasta din urmă prelungindu-se

le-a lungul unei întregi jumătăţi de an), pe care

m petrecut în întregime cu el şi cu familia lui în

ţa lor din Montparnasse.

- La sfirşitul ariului 1938, venise la Paris ca bur-

'al guvernului francez, cu proiectul unei teze de

t despre Baudelaire şi întreagă acea perioa-

de virf a poeziei franceze care se încheia cu:

d; dar nu (aşa cum ar fi fost de aşteptat din

cuiva care debutase în România cu briante

de analiză literară şi cu cronici plastice) cu

iect de istorie sau de estetică a poeziei, ci cu

circumscriind o problematică metafizică şi mo-

lă: aceea a morţii, a păcatului şi a răului în lume, tru el o temă cu adinci rădăcini existenţiale.

a l-am cunoscut: exuberant sau angoasat, dă-

se cu generozitate sau închircindu-se asu-

â propriului abis, ocrotitor sau avid de ocrotire.

făcut pentru singurătate. Tinjea după prie-

ici o pierdere nu fusese pentru el mai grea

erderea prietenilor lui de tinereţe, răpuşi

bă altul de morbul îngrozitor al rinoceritei.

iese nici acum din minte o pagină 'de jurnal

ani bucureşteni, în care o proză brutal

„citită de el în acest fel sacadat, evoca re-

anică pe care i-o provocaseră cîntecele de

ir mărşăluitori încălțaţi cu bocanci de

trăbătind în cadență bulevardele de fier ale

a ce refuza el cu ultima energie era

a autoclaustrare — nici măcar voluntară,

| hipnotică — a unei întregi/ generaţii,

i strălucite şi deloc lipsită de caracte-

tatea sufocantă a unei comunităţi etno-

etice, redusă în fond, în mod cu totul

citeva trăsături minimale, care nici mă-

potriveau cine ştie ce comunităţii în cau-

se potriveau în schimb de minune tocmai

£i înşişi posedaţi de “modelul” lor — i se

ugen Ionescu era, în schimb, lucid. Amar, îrostie, ca orice om liber dă iluzii, dar şi cu-o poftă de a fi şi de a se desfăşura, care-i digioasa lui înzestrare, nu numai spici şi biologică, el nu putea avea drept ţintă îisolutul cu A mare, deşi îşi încurca mereu işul relativului din preajmă, care-l în-

şi-l sufoca. -

ll totul sub semnul întrebării, faptul ut întotdeauna, fie şi sub formă de gitumderutante, prin raportare (subinţeleasă)

absolută, mereu prezentă cumva în lesea, desigur, sub formă de du-

ilă

mai adi enţă: sub forma, adică, a absenței Sen-:

” ritabili ai generaţiei aceleia, ei înşişi foarte “citiţi!

sului. Există, în Convorbirile cu Claude Bonnefoy, editate de Belfond într-un moment în care situaţia lui de dramaturg de mare anvergură era relativ consolidată şi numele începuse să-i circule pe mapamond, un pasaj extraordinar despre experienţa luminii, plasată la Chapelle Anthenaise, localitate normandă unde şi-a petrecut o parte din paradisul copilăriei. Nu era o experienţă de tip vizual, ci una de tip spiritual — şi aş spune chiar: de tip mistic —, pentru că lumina aceea, pe care copilul o percepuse ca pe un fel de vrajă a lumii în care el însuşi era cuprins, fusese de fapt echivalentul profan şi difuz al transfigurării de pe Muntele Taborului. Acolo, ca un reper de neuitat, se plasează experiența exaltantă a Sensului, a cărui ocultare treptată în viaţa ulterioară a adolescentului, apoi a tînărului şi mai apoi a adultului-impregnat-de-amintirea-(pierderii)-paradisului-copilăriei îşi va pune pecetea pe întreaga lui operă. Amintirea înceţoşată a Sensului pe de o parte, quasi-totala lui absenţă, pe de altă parte, din lumea cea de toate zilele — iată punctul de plecare (despicat într-o diadă fără leac) al neostcitei zbateri existenţiale a lui Eugen Ionescu. Am spus: zbatere, şi nu: dezbatere, pentru bunul motiv că — deşi strălucirea intelectuală, departe de a-i lipsi, îi prisosea într-un mod eclatant — el nu şi-a dat totuşi niciodată osteneala de a “pune în formă”, ca să spun aşa, ceea ce avea de comunicat (şi avea, nu glumă!) într-un discurs de tip demonstrativ, în care să se înlănţuie idei descărnate, iar înlănţuirea acestora să tindă, fie, inductiv-ascendent, la stabilirea (anevoioasă) a unui adevăr cu un anumit grad de generalitate, fie, deductiv, la precizarea unui adevăr punctual, derivînd dintr-un principiu sustras în prealabil, nu se ştie prea bine de ce, oricărei incertitudini. Cu superba inconştienţă pe care i-o conferea forţa nedecantată a geniului său, Eugen Tonescu a aruncat din capul locului vălul deriziunii asupra unei atari “puneri în formă” a discursului. Există, într-adevăr, în cartea care l-a făcut celebru la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, un capitol final în care tragismul profund, surplombat de ananghia morţii (în care pare a se străvedea antica anank6); un capitol final în care tragismul profund al acestei comice zbateri-în-gol care este activismul de toate soiurile (inclusiv, şi poate mai ales, acela al jocului literar) e dat în vileag printr-un pseudodiscurs confesiv cuprinzînd în germene opera sa de mai tirziu. E cel puţin curios că acele pagini fundamentale din

Nu au fost neglijate de exegeţii (români ai) teatru-.

lui ionescian al absurdului, care s-au privat astfel de cheia cea mai potrivită pentru a accede la presupoziţiile sale (n-am ce-i face, acesta-i cuvîntul:) metafizice. Să nu uităm conceptul de “autenticitate”, lansat de Mircea Eliade, concept fundamental pentru întreaga generaţie a anilor treizeci, concept pe care tînărul Eliade îl invoca mereu şi îl teoretizase în mai multe rînduri (fără a-l ilustra poate întotdeauna întru totul, posedat cum era de demonul erudiţiei, care implică vrînd-nevrînd o anumită distanţă între subiectul cunoscător şi masa cunoştinţelor sale acumulate), dar pe care — refuzîndu-i teoretizarea ca derizorie şi, în fond, ridicolă, ba chiar neinvotîndu-l nici o singură dată — îl ilustra mereu, cu sfişietoarele lui probleme existenţiale, tocmai Eugen Ionescu. (În fond, doi au fost “autentici” ve-

şi cultivați desigur, dar fără ca lecturile să fi izbu-

tit totuşi să stingă — şi nici măcar să atenueze —,

zbuciumul finitudinii, pe care, spre disperarea ambilor, surzenia celor din jur nu se învrednicea să-l perceapă ca zbucium: Ionescu şi Cioran. Nu se iubiseră deloc în tinereţe. Dimpotrivă. Dar, timpul trecînd şi încercările de tet soiul acumulindu-se şi “îmblînzindu-i” pe fiecare în felul lui, au ajuns cei mai buni prieteni, nelăsînd să treacă nici măcar o singură zi fără a-şi vorbi unul altuia, fie şi pe calea firului, dacă altfel nu se putea.) Ceea ce frapează în ambele exemple la care m-am referit, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, este tocmai această autenticitate fără reţineri de nici un fel, această autenticitate sută la sută. Ei n-au stat în cumpănă ca să-şi aleagă drumul, au fost literalmente absorbiți de opţiunile lor. De aici şi curajul ambilor de a se expune eventual ridicolului şi, aproape sigur; oprobriului cercurilor intelectuale, pentru vina de a fi călcat cu o asemenea suverană inconştienţă toate regulile jocului. Asta şi face grandoarea operei lor, asta face să nu fie un simplu joc de scriitură elegantă toate speculaţiile abisale ale lui Cioran, nici un simplu amuzament (fără consecințe) tot ce a apucat să pună pe hirtie — începînd chiar cu pălăvrăgeala neghioabă din Cîntăreaţa cheală — Eugen Ionescu.

Împotriva tuturor aparenţelor, scrisul lui Eugen Ionescu a fost din bun început un scris grav (vreau să spun: de o mare densitate existenţială, trăgînd deci greu la cîntar). Deşi clovneriile lui, ca ale oricărui clovn autentic de altfel, ascundeau tocmai ceea ce le dăduse naştere, un observator avizat ar fi putut, încă de pe atunci, să

ă dezghioace, din horbota unei gesticulaţii. derutante, condiţia tragică a unui căutător descumpănit şi febril al unui fir de Sens, pierdut în țesătura (omenească, mult prea omenească!) a Lumii. Pînă la urmă, horbota desfăcîndu-se şi risipindu-se în cele patru vînturi, dedesubtul cel adevărat a ieşit la iveală, dispersîndu-se de hlizeala de suprafaţă a măştii comice: de la faza “Cântăreaţa cheală”, “Lecţia” şi toate celelalte, cu paşi mărunți, dar însumindu-se într-o singură direcţie decelabilă, s-a ajuns la faza “Foamea şi Setea”, la faza “Regele moare”. Foamea despre care e vorba, şi Setea la fel, ce altceva sînt dacă nu tocmai această foame fără saţ, această sete nestinsă de Absolut? De un absolut intangibil prin definiţie, dar dorit din răsputeri împotriva oricărei evidențe. Evidenţa, însă, — care, nici ea, nu e decit o biată evidenţă (mult prea) omenească =, nu are cum se pune de-a curmezişul dorinţei: aceasta vine incomparabil mai de departe, cu o irezistibilă energie inerţială, şi oricum nimic n-o-poate anula; dar de - otrăvit o poate otrăvi, aruncînd asupră-i vălul îndoielii. Beatitudinea mult visată a nemuririi îndumnezeite pe de o parte, neagra noapte a bănuieli că vei înceta în mod radical să mai fii pe de alta, balansul acesta între speranţă şi disperare care circumscrie pelerinajul omului pe acest pămînt, = totul a fost trăit de Eugen Ionescu cu o intensitate fără seamăn, mereu cu sentimentul urgenței că acum e clipa, “şi a şi venit”. Totul a fost trăit mereu, şi mereu a fost şi re-trăit: sub forma exprimării. Textele lui mai recente, care evident că sînt toate ego-centrice într-un fel, ne privesc în realitate pe toţi împreună şi pe fiecare în parte şi răsună în noi pînă în tainiţele cele mai ascunse ale ființei adevărate, pe care îndeobşte" dosim. Deşi par a constitui o (simplă?) analiză de caz, ele circumscriu în fapt, cu o acuitate de cate nu s-ar dovedi capabil nici un text teoretic, problematica de ansamblu a condiţiei umane. :O problematică la drept vorbind alunecoasă, în nesfirşita ei diversitate. O problematică din care, atunci cînd se întîmplă s-o anexeze, orice ideologie (prin definiţie reductivă în cel mai înalt grad şi nepermis de simplificatoare) &vacuează tocmai ceea ce îi conferă viaţă, bogăţie şi interes, Iată de ce Eugen Ionescu, atit de grijuliu să se muleze pe adevărul suplu şi unduios al viăţii, a refuzat mereu, cu o nedezminţită consecvență, chiar şi atunci — sau poate mai ales atunci — cînd cursul evenimentelor păreau să-l împingă într-o fundătură, aşa-zisul “adevăr” al ideologiei. El a reacționat mereu la ideologie şi la pretinsul ei “ade- ”, în numele tocmai al adevărului viu al realităţii. De fapt, opoziţia lui înverşunată la stîngismul zgomotos şi intolerant al intelectualităţii franceze din anii şaizeci repetă, mutatis mutandis, reacţia lui organică de refuz faţă de rinocerizarea căreia i-au căzut victime numeroşi colegi de generaţie în a doua jumătate a anilor treizeci. Brună-neagră-verde sau — (aparent) dimpotrivă — roşie, stihia totalitară era, de fapt, mereu acelaşi duşman neînduplecat al omului adevărat, al omului real, al omului care înţelege să-şi asume riscul propriei libertăţi, iar această libertate s-o exercite în beneficiul propriei împliniri şi al împlinirii aproapelui, pe care-l ddmite (ca diferit de sine) şi pe care sfirşeşte prin a-l iubi ca pe sine însuşi. “În strachină, nătîng/ împlîntam piciorul stîng/ şi nu călcam deştept/ nici cu piciorul drept./.... Cum eram,/ tot mă iubeam.” =