Republica Moldova devine membru al Consiliului Europei

DRUMUL ROMÂNIEI CĂTRE „+

28 iunie-A iulie 1995

MIHAI ŞORA Emil Cioran, sau

deschiderea spre Celălalt

pag. [2

MONICA LOVINESCU

Frangois Furet şi deconstruirea iluziei comuniste

O carte-manifest: „Pentru Europa“ de Adrian Marino

La 27 iunie 1995, Adunarea Parlamentară de la Strasbourg votează cererea de adeziune a Moldovei la Consiliul Europei. Raportor al Comisiei politice este Lord Finsberg, iar ai Comisiei de probleme juridice şi drepturile omului sînt Dumeni Columberg (important prin propunerile de monitorizare a angajamentelor) şi Geza Jeszenszky (fost ministru de Externe în guvernul anterior al Ungariei). Cei care vorbesc despre o anume apropiere diplomatică între Moldova şi Ungaria vor specula această coincidenţă — în fapt, nesemnificativă. E drept că Ungaria şi Federaţia Rusă sînt astăzi în Europa ţările cu cele mai mari grupuri minoritare şi, pînă la un punct (de pildă, în susţinerea autonomiilor), politica lor poate fi comună. Dar, evident, diferenţele între politica celor două ţări sînt mult mai mari decît astfel de asemănări.

În privinţa aderării la Consiliul Europei, Puterea şi Opoziția din Republica Moldova merg mînă în mînă, chiar dacă una priveşte mai mult spre Răsărit şi cealaltă mai mult spre Apus: dar pentru politica externă (ca şi în Ungaria ori în Polonia — mai nou, pare-se, şi în România) s-a căzut de acord că e nevoie de solidarizare. Se dă ca dată aproape sigură 13 iulie, cînd, după Reuniunea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, Moldova va fi membru cu drepturi depline, urmînd a-şi alinia legislaţia (inclusiv abolirea pedepsei cu moartea) la standardele internaţionale. În preziua discutării la Strasbourg a cererii de aderare la Consiliul Europei a Republicii Moldova, la Chişinău (aproape sincronizat cu Bucureştiul) s-a deschis Bursa de Valori, beneficiind de ajutorul american al Agenţiei pentru Dezvoltare. Observatori occidentali sape i dau Chişinăului aceleaşi note DR eiiului în privinţa nor st ale procesului de pri-

MATEI CĂLINESCU

pag. 3

pag, Il

vatizare, a ratei inflaţiei etc. În fapt, nivelul de trai al oamenilor de dincolo de Prut este mult mai scăzut în comparaţie cu al celor din România, cu toate că datele recente arată că 90% din românii intervievaţi sînt nemulţumiţi de salariile şi de nivelul lor de trai. Pentru a înţelege ce se petrece dincolo de Prut, e bine de reamintit că acolo, înainte de'89, se trăia mai bine decît azi, pe vremea independenţei. Şi mai bine decît în România; acum însă situaţia s-a inversat. lată una din explicaţiile pentru reticenţa la ideea de unificare, pentru pasul înapoi spre

NATO -—

28 iunie, numai că în 1949, prin hotărîrea secretă nr. 509 a Consiliului de Miniştri din nou-înfiinţata RSS Moldovenească, 35.796 de persoane (între care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.899 copii) au fost deportaţi în Siberia, sub acţiunea unui mare aparat NKVD. O deportare pe care cei în drept nu au anulat-o nici pînă azi, deşi deportările asemănătoare (ale cecenilor, nemților, tătarilor, inguşilor etc.) au beneficiat în 1989 de acte reparatoare. E, desigur, doar o întîmplare că Republica Moldova se reîntoarce spre Europa aproape la aceeaşi dată, 27

: GABRIELA ADAMEȘTEANU Două state de limbă română

în Consiliul Europei

CSI pe care Republica Moldova l-a făcut în ultimii doi ani. În ultimul timp însă pare să existe o atenţie mai mare faţă de România, locuitorii Republicii Moldova fiind poate un pic mai informaţi despre vecinii lor. Cum pînă la această oră nu există în Republica Moldova un tratat accesibil de istorie a românilor, care să dea informaţia necesară urmaşilor celor care acum 55 de ani, exact la aceeaşi dată de 28 iunie, s-au trezit peste noapte deposedaţi de proprietate, de limba română, ameninţaţi de arestări, deportări, foamete, mobilizări forţate, o motivaţie de ordin cultural nu a putut funcţiona la nivel de masă în favoarea ideii de unire. Coincidenţele de date istorice dau un halou polisemantic evenimentelor trecute şi accentuează nota de enigmă a viitorului. Exact la aceeaşi dată, de

iunie, şi sub forma unui stat independent, la distanţă de 55 de ani de momentul cînd a fost înghițită de Imperiul Rus, în urma a două note ultimative sovietice, din 26 şi 27-28 iunie 1940, ce se prevalau de Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Cedare resimţită la acea dată ca frustrantă de societatea românească şi care explică ceea ce pentru observatorii occidentali pare inexplicabil: imaginea în parte pozitivă a mareşalului Ion Antonescu, datorată faptului că războiul pentru recuperarea Basarabiei a avut, cel puţin în prima parte, o susţinere populară. Există şi azi opinii (a fostului diplomat Neagu Djuvara, membru PAC, de pildă) că cedarea în 1940 fără rezistenţă armată a Basarabiei a lipsit România de legitimitate în ochii

ANCHETĂ

opiniei publice internaţionale — legitimitatea Finlandei, de pildă. De aceea, din lipsă de informare ori din simplă rea-voinţă, se vorbeşte uneori, azi, chiar în documente internaţionale despre pretenţiile teritoriale ale României faţă de Republica Moldova. În realitate, după atîta separare şi după o propagandă antiromânească intensă, timp de decenii, chiar interesul reciproc este încă scăzut.

Cît interes trezeşte încă Republica Moldova în România se vede din spaţiul mic pe care-l ocupă ştirile pe această temă. Ideea reunificării nu adună oameni pentru un miting, ci cel mult pentru un seminar. Locuitorul României, temător, imediat după grija banilor, de un război în zonă, este prea puţin interesat de o ţară din care Armata'a 14-a se va retrage în trei ani, cu autonomii gata făcute, cu filiere ale criminalităţii ori drogului revărsîndu-se dintr-un întreg continent euro-asiatic, cu minorităţi rusofone ce pot fi protejate de Mama-Rusie. (Sintagma desuetă de „Ţară-Mamă“, pe care controversatul studiu al CSI despre Moldova l-a incriminat ca folosit cu referire la raporturile româno—moldovene, putea fi auzit şi la Congresul UDMR, cu referire la relaţiile dintre Ungaria şi minoritatea maghiară, şi în emisiunile în limba maghiară, ultima fiind chiar cea din 19 iunie.) :

Memoria istorică e mai întreagă în România decît dincolo, peste Prut, dar pragmatismul e acelaşi. Asupra unei posibile unificări vor decide, cine ştie cînd, doar marile puteri. Cum au făcut-o, de altfel, de fiecare dată, chiar dacă o diplomaţie infinit mai inteligentă a speculat altfel uneori şansele istoriei. Pentru că, la urma urmei, rămase pe seama unui referendum, fără „jucăria Cuza“, probabil că nici măcar Moldova şi Muntenia nu s-ar mai fi unit vreodată.

Moldova la răscruce

Ultimele zece zile au însemnat mult pentru Republica Moldova. Ministrul Apărării rus Graciov a vizitat Chişinăul, unde s-a întilnit cu preşedintele Snegur, cu ministrul Apărării Creangă şi a

discutat pe larg dosarul spinos al -

procesului de retragere a Armatei a 14-a din provincia separatistă Transnistria. Preşedintele Snegur însuşi, după ce şi-a părăsit propriul partid (Partidul Democrat Agrar), în urma unor conflicte deschise de putere, pornind de la un anumit stil prezidenţial intrat în coliziune de competenţe cu Legislativul, a vizitat el însuşi Moscova, unde a avut, la Kremlin, discuţii cu preşedintele rus Elțîn. O atmosferă tovărăşească, la fel de mohoriîtă şi, poate, la fel

de înşelătoare, văzută la televi-:

zor, ca pe vremea lui Brejnev. La 27 iunie, în sfîrşit, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat în unanimitate cererea de aderare a Republicii Moldova, care devine astfel prima fostă republică sovietică integrată în CSI membru deplin în Consiliul Europei. În jurul, dar şi în subtextul acestor evenimente se ţese o întreagă problematică, de maximă importanţă şi pentru Republica Moldova, dar şi pentru România, cel mai important şi mai apropiat — dacă se poate spune aşa — vecin occidental. lată de ce cred că trebuie să ne oprim, la sfîrşitul unei astfel de săptămîni, cu mai multă atenţie asupra evoluţiilor menţionate. Să vedem, mai întîi, ce se întîmplă, de fapt, cu renumita Armată a 14-a? Cu trei săptămîni în urmă, generalul Aleksandr Lebed demisiona din funcţia de comandant al Armatei. O demisie neîntîmplătoare. Lebed a fost încă de la venirea sa la Tiraspol, în vara anului 1992, partizanul menţinerii şi fortificării unui avanpost militar rusesc în Republica Moldova. Armata a 14-a fusese iniţial destinată să intervină într-un conflict cu NATO în Balcani. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi apariţia tensiunilor din Transnistria, unde forţe politice procomuniste, ruso-

fone, s-au separat de republica independentă Moldova, rolul Armatei a 14-a s-a transformat dintr-unul militar într-unul politic. Forţele armate ruse au contribuit la pacificarea din 1992, în Transnistria, arborînd o falsă neutralitate faţă de beligeranţi — rusofonii postcomunişti ai lui Smirnov şi forţele loialialiste ale Chişinăului. Nimeni nu s-a lăsat însă înşelat, în Republica Moldova, în România, în Ucraina şi în comunitatea euro-atlantică, asupra rolului de garant al unei ordini hegemonice ruseşti asumat de Armata a 14-a. Tratative dificile au dus, în octombrie 1994, la decizia retragerii Armatei a 14-a din Republica Moldova. Forţele comunist-naţionaliste ruse de la Tiraspol, dar şi atît de bine reprezentate în aparatul legislativ de la Moscova, au fost şi rămîn încă convinse că Armata a 14-a nu este un simplu contingent militar la a cărui retragere pot asista cu resemnare. Or, atît Elțîn, cât şi Graciov, în ciuda declaraţiilor, par să ţină cont mai ales de aceste interese. Într-un astfel de ghem de interese trebuie desluşite şi concluziile întîlnirii Graciov— Snegur de la Chişinău şi Snegur-— Elțîn de la Moscova, în urma cărora s-a decis precipitarea retragerii Armatei a 14-a cu cîteva clauze de calificare: armata a 14-a, cuprinzînd pînă la 10.000 de persoane dotate şi instruite la înalt nivel, va fi oricum transformată, după 1 iulie, într-un punct operativ. Sună mai puţin ameninţător decît „Armata a 14-a“. Retragerea se va face în interiorul unei perioade de trei ani, mai întîi muniţiile şi armamentul, apoi efectivele. Nu s-a abandonat însă, în ciuda asigurărilor ruseşti, proiectul unui punct de sprijin militar rusesc la Tiraspol — de fapt, realitatea unei viitoare baze militare ruse permanente în Republica Moldova. Constituţia Moldovei prevede ca pe teritoriul republicii, deci şi în aşa-zisa republică transnistreană, să nu fie staționate trupe străine. Atît Elțîn cît şi Graciov au promis că

vor respecta aceste prevederi, la care preşedintele Snegur nu pare dispus, deocamdată, să renunţe. Prezenţa în Consiliul Europei a Republicii Moldova, presiunile internaţionale, exercitate mai ales prin observatorii OSCE de la Chişinău, atitudinea Ucrainei, care a promis sprijin Moldovei în ultima fază a retragerii Armatei

“a 14-a şi pentru care prezenţa

militară rusă la graniţele sale occidentale e oricum o permamentă ameninţare, îi pot face şi i-au făcut mai atenţi pe liderii ruşi de la Moscova. Într-un context intern bulversat de eşecul cecen şi într-unul internaţional marcat de presiunile occidentale privind extinderea în Răsărit a NATO, liderii de la Kremlin nu mai pot juca doar cartea naţional-comuniştilor de la Moscova, fără riscul pierderii controlului. Pe aeroportul din Chişinău, de altfel, Graciov, de formă sau nu, i-a ignorat, practic, pe reprezentanţii politici ai Tiraspolului. Ministrul rus a remarcat de mai multe ori, de altfel, că Moscova îi va sancţiona sever pe responsabilii militari ruşi care au dezinformat armata şi opinia publică din Transnistria privind rolul prezenţei militare ruse acolo. În mod clar, Moscova nu va mai accepta uşor confuzia între prezenţa lor militară în Republica Moldova şi suportul politic implicit al echipei separatiştilor de la Tiraspol. Aşadar, ne aflăm într-un moment delicat şi dificil. Bucureştiul, Kievul şi Chişinăul îşi exprimă tot mai fără rezerve orientarea de securitate euro-atlantică. Liderii moscoviți: digeră greu eşecul din Cecenia şi par mai decişi să confrunte reduta naţional-comunistă din Duma de Stat. Terenul acestei confruntări, în care pare să cedeze, după cum prevedea recent Egor Gaidar, Legislativul, dominat de naţional-comunişti, pare să fie, acum, situaţia Armatei a 14-a. E momentul acţiunii politice şi diplomatice rapide şi eficiente, nu doar la Chişinău, ci şi la Bucureşti. Pîrghiile Bucureştiului sînt limitate în relaţiile cu Moscova. O netă opţiune pro-atlantistă a regimului Iliescu, fără false angajante retorice, va fi şi mijlocul cel mai bun pentru revizuirea politicii ruseşti în Moldova. (H.E.)