Filmul Hotel de Lux, premiat cu Leul de Argint

„HOTEL DELUX“ de Dan Piţa, la Veneţia

Comisia de selecţie a exigentului Festival internațional al filmului de. la Veneția e admis în competiţie: filmul Hotel de luz realizat de Dan Pița, cunoscutul regizor ce si-a mei în ur mă cu' doi ani şi dificila funcţie de A enailizi ie al Centrului. Naţional al Cinematografiei. Este pentru prima oară cind un film artistic, românesc pătrunde în : celebrul festival de film. ( (5)

România, spaţiul amestecului, al puterii răului . dispus pe etaje/cercuri de infern între care cu ochii tot mai încercănaţi pe chipuri tot mai livide am circulat fiecare dintre noi/. Cei ce taxaseră arta românească a ultimelor decenii drept una a subtextului, a aluziei perisabile pot să mai aibă ezitări după filmul lui Dan Piţa, Hotel de lux, încununat la 11 septembrie 1992, la cea de a 49-a ediţie a Festivalului de la Veneţia, cu prestigiosul “Leu de argint”. Arta rafinată a cineastului român ne dă dintr-o dată speranţe că nu s-a pierdut tot ce s-a făcut, cu atîta efort în întunecaţii ani-lumină, că “rezistenţa prin cultură” n-a fost doar o iluzie şi un alibi al artiștilor înspăimâîntaţi de istorie. După ce se va risipi “spuma acestor zile” va fi cu atît mai evident că evenimentul acestei săptămîni pline de evenimente (raportul guvernului Stolojan, deschiderea noului Parlament, conferința de presă'a preşedintelui nou ales etc.) a fost premiera românească a filmului lui Dan Piţa.

Guvernul care pleacă, ca şi cel/cele care vor veni, -ar putea înțelege din succesele cinematografice românești pe alte meridiane ale acestei toamne (“Balanţa” lui Lucian Pintilie şi “Hotel de lux” al lui Dan Piţa) ceea ce la noi începe să uite toată lumea: importanţa artei pentru destinul unei ţări şi pentru imaginea ei în lume. Arta, singura care răscumpără și crima istoriei,

GABRIELA ADAMEŞTEANU

EVENIMENTUL SĂPTĂMÎNII:

PREMIERA BUCUREȘTEANĂ A FILMULUI

“HOTEL

DE LUX”,

DE DAN PIŢA

şi eroarea politică, și rătăcirile individuale. E desigur o coincidență (dar nu toate coincidenţele sînt întîmplări) că cea mai oropsită dintre artele oropsite de Ceauşescu — cinematografia — s-a dovedit una dintre primele “competitive”.

FOTO: PASCAL ILIE VIRGIL

Greu de găsit două formule artistice mai diferite decît cele utilizate de Lucian Pintilie și Dan Piţa: şi totuşi mi s-a părut că descifrez cîteva elemente comune între farsa grotescă din “Balanța” şi metafora “Hotelului de lux”. Motivul amestecului, al complicităţii organice cu răul, al victimei care consimte, haloul unui universal, imoral/amoral foarte specific (politicienii de toate culorile s-ar cuveni să studieze cu multă atenţie aceste filme) este

unul dintre ele. Un altul ar fi imaginea colectivităţilor, mai ales a celor ultragiate. Traducînd izolarea și suspiciunea, arta ultimelor decenii (filmul, literatura) se centra mereu asupra individului. Singur. Imaginea colectivităţii irumpe după decembrie, traducînd şocul nostru, al tuturor, în faţa mulţimii din stradă. Şi poate personajul central al acestor doi ani şi jumătate în care am âşteptat personalităţile să apară a rămas doar colectivitatea.

HOTEL DE LUX -— coproducție a studiourilor de creaţie “Solaris Film” București şi “Parnasse Production” Paris. Scenariul și regia: Dan Piţa. Imaginea: Călin Ghibu. Muzica: Adrian Enescu. Decoruri: Nicolae Ularu. Costume: Cătălina Ghibu. Montajul: Cristina Ionescu. Sunetul: Sotir Caragaţă, Anușavan Salamanian. Interpretează: Valentin Popescu, Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Lamia Beligan, Alfred Demetriu, Irina Movilă, Marius Stănescu, Simona Bondoc, Ileana Popescu, George Custură, Liviu Crăciun, Mircea Anca, Mihai Niculescu, Bogdan Vodă, Valeriu Delakeza. Producător delegat: Wily Auerbach. Producător executiv: Andrei Blaier. Ecran normal, color, 115 minute.

A face film astăzi în România este un act de cultură, nu o afacere LI Pînă vor apărea marii investitori, producătorul filmelor din România rămîne statul D Nu sunt om politic, dar cred că există zone obligatorii pentru cineast Aparatura pentru filme în România este din anii +60 0 România nu-şi poate permite să facă filme de consum _ Un cineast care nu exersează se prăfuieşte U De la Piccolo la Șeful de sală O La Casa Poporului m-a interesat raportul

dintre silueta Omului şi gigantismul construcţii se pare în interiorul lui mai curat, mai fier!

Q Omul cu handicap fizic mi te O şansă şi pentru cei care

n-au chip frumos ori au o siluetă intelectuală de manechin

Ce înseamnă să faci film astăzi în România?

După opinia mea, este ca și cum ai scrie o carte. Ca și cum ai picta. Ca și cum ai compune... Deci, un act de responsabilitate morală și civică. Ani de zile fimele s-au făcut la comanda secței de propagandă a partidului existau teme care trebuiau acoperite, se făceau fiime omagiale, fiime de actualitate în care să se vadă clasa muncitoare care "își croiește drumul” etc. in condțiile pe care le avem acum - cu bani puţini, cu idei puţine și cu scenarii puţine —, mi se pare normal să facă film numai cine are ceva de comunicat societăţi, oamenilor care așteaptă de la cinematograful român nu numai divertismentul, dar și implicarea intelectuală, morală și socială pe planul creaţiei. E un act de responsabilitate să dai unui regzor posiblitatea să-și facă filmul. Pentru că faci film, în măsura în care există și un sprijin material, Regizorul, cineastul este dn ce în ce mai mult dependent de condiţiile materiale. Se vehiculează des ideea de producător de tip occidental, dar nimeni nu știe cum arată un producător și nici de unde vin banii lui. El nu vine cu o geantă plină de bani și începe să o împartă la oameni. EI este un garant, are girul unor bănci pentru a cheltui o anumită sumă de bani. Băncile au posibilitatea să-și recupereze banii în diverse moduri fie că nu mai plătesc impozite, fie că filmul aduce înapoi banii investiţi. Pînă apar acești mari investitori, la noi acest lucru trebuie să-l facă statul. in Occident mai există sistemul de a obține fonduri pentru cultură, din donaţie diverselor fundaţii sau trusturi comerciale.

După părerea mea, a face film este un act de cultură, nu o afacere. După modelul american, fimul este o marfă care trebuie să aducă bani. Pînă a produce în stii american, cred că noi românii avem încă foarte mult timp de parcurs. Nici țările cele mai bogate dn Occident nu produc în manieră americană. Cinematografia franceză, cea italiană găsesc mereu

modalităţi de a-și proteja producţia naţională de. filme, simțind concurența filmului american. in Europa există acum o mișcare de protejare a fimului pentru fiecare țară în parte.

Nu credeţi că filmele pe care le facem acum în România trebuie să aducă bani? Noi, aici în România, va trebui să facem filme de raport cultural și artistic, pentru identitatea noastră naţională, nu imifnd un gen deja perfecționat de alţi (science-fiction, tip Hollywood etc.), "marfa consum”. Cineva ar putea spune; Domnule, fimul asta-i rentabil, lumea vine să vadăt”, Nu este așa,

pentru că cinematografia noastră nu aie mijloace să

concureze fimul de acest tip. De aceea cred că, încă

penlru

UN COSMAR LUCID

— Interviu cu DAN PIŢA, realizat de Gabriela Adameşteanu —

filmări - la filmul despre inundaţii (Apa ca un bivol negru). La un moment dat, după ce s-au terminat filmările, întrucît nu exista un scenariu iniţial, din materialul fimat nu se lega ceva coerent. Atunci, am luat banda sonoră cu tot ce, declarau sinistraţ oamenii cărora le murise. le muriseră animalele și am zis; "Ata e bine fie la început” Și am

i scenariu,

deși, acest dialog, am găsit-o pe una la Brăila și pe cealaltă la Satu Mare... Filmul |-am facut împreună cu Mircea Veroiu și cu un grup de colegi. Nu ai cum să imii un fim de succes artistic și cutu: ral. Nu poţi să imii un fim făcut de Felini, Kurosawa, Antonioni sau Tarkovski... Un scenarist foarte întreprinzător și bun de condei poate serie în 10. zie un scenariu de tip Hollywood, Dar bineînțeles că și în America se face fim de ținută. Sunt regizori care nu își pătează numele făcînd fime comerciale: Pakula, Kubrick, Parker, Scorsese, ce-mi vine în, minte; Mijloacele pe care le are | un cineast i in Statele Unite sint foarte diferite

mul ani de acum înainte, cinematografia noastră va: E0.

trebui să fe canaizată pe problemele mari ale spiru lui: problemele intelectualului, problema omului de | tară, problema politică pe care o trăiește, Nu sunt un om politie și nu mă ocup de Totuși, cred că moralitatea și nevola omului simplu pentru un ideal sunt zone pe care cineastul este obligat să le releve în filmele lui.

Pentru “Hotel de lux” aţi semnat şi scenariul, şi regia. De ce?

Am foarte puţină încredere în "făcătorii de scenarii”, în scenariștii de profesie, obișnuiţ să răspundă unor comenzi, imitind filmul de succes din Occident. Există scenarii "de fier”, în care nu ai ce să adaugi și s-ar putea ca fimul să reușească dacă te ţii după scenaiu. Și există scenarii extrem de maleabile, care permit regizorului să se implice mai mult. să inventeze, să improvizeze. Eu cred foarte mul în cineastul care se implică în scenariu. Nu e obligatoriu ca el să scrie "cap-coadă” scenariul, dar el e (după opinia mea) cel care ar trebui să conducă această operațiune, de scriere a unui scenariu. Sunt scene care trebuie dezvoltate, altele eludate, comprimate, sunt dialoguri care dublează imaginea și atunci e bine să dispară etc. Odată mi s-a întîmplat și să fac scenariul după

IRINA PETRESCU

Doamnă dd n za Petrescu, ce a însemnat rolul din Hotel de lux în cariera dys. artistică?

Cred că fiecare rol a fost, la timpul lui, “cel mai important”. Nu privese înapoi “cu minie” la nici unul, şi nu mă despart de nici unul, dar acesta din urmă a fost într-adevăr special şi a venit într-un moment potrivit. Nu lucram nimic altceva și am avut posiblitatea să mă implic total, fără mici un fel de economie de timp sau de energie. Întilnirea cu Dan Piţa a însemnat într-adevăr foarte mult pentru mine. În primăvara anului trecut am primit un telefon de la regizor; mă invita să stăm de vorbă. Mi-a plăcut asta; ar fi putut la fel de politicos să-mi trimită întîi scenariul. Colaborarea noastră a început foarte bine și s-a adîncit pe parcursul filmărilor. Dan m-a făcut să depășesc cu ușurință greul condițiilor de filmare, al incinielor și al “compoziţiei” ca gen de interpretare, care nu mă punea în valoare și nu mă flata din punct de vedere fizic deloc. Cea mai grea a fost prima zi de filmare, în subsolul unei tăbăcării, care e și prima scenă a filmului, dar probabil că Dan a fost înțelept începînd cu ceea ce era mai dificil, pentru că după aceea condiţiile locului de filmare deveni-

aie

seră familiare, nu mai trebuia făcut efortul de a le asimila.

Rolul a fost greu, dar mi-a plăcut, iar lucrurile pe care le faci cu plăcere şi cu convingere par mai ușoare. Eu ajung la personaj mai greu, pe cale logică, prin analiză. Nu sînt un actor “de intuiţie” și îi admir pe colegii mei care aparțin acestui gen. În film însă, mai mult decit în teatru, intuiţia și logica se întilnesc. În cinema e mai greu să minţi, ecranul e mai crud şi mai ingrat decît scena, pentru că ceea ce este odată exprimat şi înregistrat nu mai poate fi corectat, îmbogăţit ca interpretare, bucurie pe care actorul o încearcă de multe ori în teatru, fără să schimbe cu nimic limba spectacolului. Cu toate acestea, văzind acum filmul, la un an de zile de la primele filmări, nu am încercat dorința de a schimba ceva. Acesta e cea mai mare parte meritul regizorului, care a știut foarte bine de la început ce vrea. Am avut bucuria de a descoperi că personajul “mamei” are biografie, are o viață reală, posibilă. Dan Piţa a condus foarte bine dezvoltarea climatului de familie între moi. Sper şi cred că Valentin Popescu va avea o carieră foarte bună, pentru că eu port noroc celor care debutează alături de mine (Ştefan Iordache în Străinul, Dan Nuţu în Duminică la ora 6, Cristea Avram în Nu vreau să mă insor, Virgil Ogăşanu în Răutăciosul adolescent).

Ce mi-a plăcut foarte mult la prima vizionare a fost coloana sonoră. Muzica lui Adrian Enescu nu e ilustrație și nici suport, e o parle componentă, dramalică, a sensului imaginii. Muzica se amestecă cu zgomotele filmului şi la un moment dat zgomotele devin muzică şi muzica devine zgomol.

Da, insă depinde cum îj foseșt mijloacele tehnice: inui aparat e o echipă întreagă care

maneyrează pe ideile regizorului. Cind pui un fim Curi a fost făcut în România alături de un film făcut, să zicem, în colaboraMarea Britanie, de la imagine la sunet e o dferență

imensă. Sunt niște handicapuri tehnice, dar ele nu scuipat, influenţează un juriu făcut din cineaști... insă cel care Piţa Ia filcumpără filmul — negustorul, difuzorul — are nevoie mul Hotel de o marfă tehnică impecabila i cere negativul și tu de lux?

nu poți să-i dai decit un negativ deja zgiriat. bolnav... FermecăLa un film american se pornește de la 4-500 copii toare, ca de cind ese pe pată în împ ce a noi, dacă ajungi a 10 Sieei, aţi

copii înseamnă o performanță... Și după primele patru copii s-a zdiriat negativul Nu mai spun ce. înseamnă să copiezi pe o casetă filmul și să-l poţi oferi în magazine... in general, în toată lumea, dfuzorul e cel care poate să avanseze acești bani. Difuzorul — adică proprietarul sălii de cinema sau cel care deţine programele de televiziune, patronul unui mare trust de hoteluri, al unei mari companii de aviaţie. Difuzorul nu e o singură persoană, ci un lanţ întreg de interese: el vrea să producă un film cu spectatori, Tu, artist, vrei să faci un fim prin care să 'spui ceva. Şi nu se conjugă mai deloc intenţiile celui care difuzează și ale celui care realizează un fim. Așa apar tentaţile noi, compromisurile marilor regizori care renunță să continuie ceea ce au început în primele filme.

Aţi avut astfel de situaţii?

Mi s-a întîmplat, acum aproape 15 ani, să primesc oferta de a face western. Sunt două fiime pe care le-am făcut cu o plăcere profesională ieșită din comun. Adică mi-am imaginat în această perioadă că sunt undeva aruncat în "Vestul sălbatic”, în jocul ăsta cu cai, cu pistoale... Ştiţi Profetul, aurul şi ardelenii... Le-am făcut cu o mare plăcere, pentru că mi-am perfecționat profesia. Erau foarte multe lucruri care nici nu știam cum se fac: împușcături, efecte, gloanţe care zboară prin pereţi, tot felul de scene cu cai... Sigur că m-a interesat. Un cineast care nu exersează se prăfuiește. Nu se pot face pauze mari, pentru că lucrurile evoluează, ideile circulă, mijloacele se perfecționează mereu și fimul tot timpul tinde spre o experiență nouă. Ceva ce nu ai mai trăit.

Cum aţi făcut scenariul “Hotelului de lux"?

Iniţal a fost o poveste de 10 pagini, care se chema Piccolo: un puști care ajunge piccolo la un motel în mijlocul pădurii, sau undeva pe șosea - cu cabane, cu căsuțe etc. Pe urmă mi-am dat seama că povestea se încărca de multe întimplări ale micii colectivităţi și că pot schimba locul acțiunii într-un hotel. Piccolo s-a maturizat și a devenit șef de Scenariul se numea chiar așa: Şeful de s: L-am scris cu ani în urmă, ca o replică la filmul Concurs. Hotel de lux este ceea ce se cheamă un film de autor, de la idee pină la realizare. Poţ să te inspiri dintr-o carte, să o transformi, dar cînd inventezi totul de la început e un lucru fascinant. Cel

at cum si

puţin pentru mine. Scriind îmi dădeam seama că pot să îmi dezvok o scenă sau o înfimplare, că va trebui să renunţ la alta. i atunci trebuia să îmi opresc imaginaţia la ceea ce ențial.. Dar e foarte greu să știi asta de la rupi pagini întregi și î rămin numai c să scrii in nou scenariul. Nu știu un sceritor, dar eu, ca să sciu trei rinduri care să-mi iasă ca lumea, am nevoie de 50 de pagini crise. Nu știu cum a apărut liftul. Liftul e impersonal... EI mi-a obligat scena, decorul să capete verticalitate, in primele variante, șeful de sală comunica „ print-un lit pentru mincare. După aceea mi-am dat ce importanță are fiecare etaj. imi doream ca set etaj să se întimple cit mai multe lucruri. E

să ai o astiel de construcție la îndemină. Eu am

; ali e) construită special son Casa Poporului m-a atras în

aceea imensă, gigantică. Și faptul că în același spalu erau săli de marmură și moblier de mare lux și în

tribuit la crearea personajului din Hotel de lux, am discutat mult cu Dan, luni în şir, despre film şi despre personaj. E un om care gîndeşie cinematografic extraorditi şi ştie să pună actorul în valoare. ÎI consi der la ora actuală unul dintre cei mai importanți artişti (nu cineaşti) români. Deși munca la film a fost absolut infernală, în nişte condiții groaznice, am reușit să depășesc aceste greutăţi pentru că mi-au plăcut rolul și partenerii. A fost un ol dificil, toate rolurile însă sînt dificile. Ce e simplu pe lumea asta? Rolurile fără aparentă cursivitate sint mai greu de făcut. Pe parcursul filmărilor, Dan Piţa a modificat mereu personajul. Uneori schimba replicile de la o zi Îa alta, crea alt personaj. La început acest lucru m-a deranjat, dar apoi m-am obișnuit și ştiam că e în folosul filmului. De multe ori şi spaţiul de joc 1e ajută Ja crearea unui personaj. Şi e meritul regizorului că a găsit niște spaţii de joc extraordinar de sugestive: nu numai Casa Poporului (care e un edificiu înspăimîntător așa cum arată el acum, neierminat), dar şi celelalte — tăbăcăria, subsolurile, închisoarea Jilava.

Credeţi că succesul ar fi fost mai mare dacă filmul s-ar fi putut realiza cu zece ani în urmă, atunci cind Dan Piţa a scris scenariul?

Nu, eu cred că e foarte bine că filmul a apărut acum, pentru că el conține multe aspecte care seamănă cu viaţa noastră socială, politică, morală. În general, în istorie lucrurile din păcate se repetă. Este un cerc din care lumea nu va scăpa niciodată, indiferent dacă trăiește în Est sau în Vest. Cineva trebuie să sufere, cineva trebuie să pindească și cineva trebuie să conducă. Sigur că filmul e specific românesc, dar după părerea mea are și o universalitate pe care i-o conferă tocmai încărcătura de semne şi semnale de alarmă.

Mi se pare foarte important pentru poi suecesul pe care l-a avut la Veneţia şi cred că această recunoaştere internaţională e benefică nu numai pentru echipa care a lucrat la film, ci pentru întreaga cinematografie și cultură românească, pe care a obligat-o astfel să ridice ştacheta. Sînt curios ce reacţie va trezi publicului larg.

Foto: GINA MARIN

nou sus în cabinetul patronului. imi imaginasem o încăpere care să fie cu patru laturi acoperite de geamuri, un fel de turn de control, care să comunice cu exteriorul. Și la fiecare exista un rulou, un transperant. Cind Alex ajungea aici și se vedea stăpinul acestui teritoriu, tentaţia lui era să vadă ce e afară. Trăgea fiecare rulou și descoperea o lume deloc plăcută la vedere. intr-o zonă se vedeau maidane și o adunătură de oameni care viermuiau: într-altă parte era un fel de depozit de armament, de la

imediata apropiere era șantier, moloz... Semăna cu țara și cu ceea ce trăim noi astăzi, Era un lucru nisat, și la roșu, în același timp, Mi-am dat seama că, spaţiie fiind alit de mari, pot fima scene cu foarte mută lume, Apoi am găsit locul unde se încercau ifturle pentru Casa Poporului — un turn undeva pe lingă gară - și acolo am filmat o parte din lifturi, altele chiar la Casa Poporului. Filmările au fost făcute în '91.

Care a fost finalul în prima/primele versiuni?

Intr-o variantă de final, Alex încearcă să ajungă cin

VALENTIN POPESCU

Consideraţi acest rol ca fiind cel mai important din cariera dumneavoastră? Fără îndoia1ă, este cel mai important din experienţa mea de pină acum. Am terminat Institutul în 1981, sînt de atunci repartizat la Teatrul din Ploiești, iar ca experienţă de film am jucat în 12 filme. Sînt la a treia colaborare cu dl. Piţa, am lucrat tai cant la Pas în doi și Noiembrie, Itimul bal, iar acum, a treia oară, la Hotel de lux. A fost un rol din care am învățat foarte mult. Ati întinderea lui, cît şi complexitatea personajului (contradictoriu şi aparent abstract) l-au făcut foarte dificil. Eu am încercat să-l umanizez pentru a-l pune în contrast cu lumea robotizată, lipsită de sentimente și valori morale. M_am pregătit foarte mult pentru el, am citit mult, cam tot ce a apărut după revoJuţie despre lagărele și închisorile politice din ultimii 40 de ani, despre crimele și atrocitățile petrecute acolo. Am vrut că în acest fel să pătrund mai bine în atmosfera filmului, în care individul este umilit, depersonalizat, dezumanizat. Munca a fost extraordinar de grea, s-a lucrat un an de zile, de dimineaţă pînă noaptea, în niște de neimaginat. Dar şi bucuria participării la acest film a fost pe măsură. M-a ajutat mult lucrul în echipă, colaborarea bună cu regizorul și cu ceilalți actori. Eu m-am adaptat mai ușor decît alţi colegi care colaborau prima oară cu Dan Piţa. Îi cunoșteam dinainte stitul de lucru, şi el îl cunoştea pe al meu. Este un om care te lasă să vii cu propuneri, să încerci mai multe variante, îţi-spune unde e bine și unde greşeşti. V-aţi aşteptat ca filmul să primească “Leul de argint"? Într-un fel, da. Pentru noi a însemnat o mare bucurie însăși participarea filmului la Festivalul de la Veneţia, cunoscut prin exigența sa. În stadiul de preselecție s-au

tat 380 de filme, din care au rămas în prima etapă 164, iar în final au intrat doar 22 în concurs. Apoi, filmul fiind vizionat în a treia zi de la începutul festivalului, am remarcat multe aprecieri favorabile, încît anunţarea premiului ne-a găsit oarecum pregătiți sufletește, A fost o bucurie i

extraordinară.

tunuri pînă la avioane; într-un alt spaţiu era natură; cînd îl deschidea pe-al patrulea, lumina era aft de mare încit totul exploda. Dar numai pentru realizarea acestei secvente cu lumina mi-ar fi trebuit de trei ori bugetul pe care l-am avut

Finalul acesta, care mie mi-a plăcut foarte mult, este încărcat de ambiguitate. Cum l-ar explica autorul (deşi autorul nu trebuie să-şi explice opera)? Sînt multe explicaţii de dat — multe și încurcat. Alex ajunge într-o pozițe care reprezintă puterea: aici are butoanele, de aici dă telefoane, are tot controlul. Dar descoperă că a devenit stăpinul unui maidan plin de handicapaţi și de oameni părăsiţ. Numai că și acesta poate fi un început. Alex ar fi putut descoperi o lume de oameni frumoți, de atleți, dar mie mi se pare că omul care are un handicap fizic este în interiorul lui mai fierbinte, Mai curat. Mai propice pentru o nouă existență — pe planul spiritului, Această lume de handicapaţi are pe planul spiritului șansa să se purifice... intr-un om care e chinuit fizic eu simt forța de purificare spirituală. Un om care merge într-un cărucior, un om care toată viaţa nu a putut sta pe picioarele lui are o anumită expresie a ochilor. Deci un anumit univers al spiritului.

Ce veţi răspunde unor interpretări nedrepte?

Nu pot să-mi neg sau să-mi dușmănesc poporul, afttimp cât fac parte dn el... Dar nici nu pot să mint. Și m-am gindit că prin acest film ofer o șansă oricăruia dintre noi, nu numai celui cu chip frumos. Sau celui cu siluetă intelectuală de manechin.

Dacă arta transfigurează subconştientul colectiv, arta de după revoluţie arată (şi va mai arăta) coşmarul memoriei noastre ultragiate.

E cel mai lucid coșmar pe care |-am avut vreodată. Dar sunt lucruri care ele singure s-au determinat, independent de mine. Sigur că există și o relaţe de familie (mama, sora, iubita — care, toate, fac parte din viaţa noastră). Mie mi-e foarte greu însă să explic filmul și am momente cind nu mă recunosc în el, ca şi cînd akcineva, din afară, ar fi vinovatul,

in cît timp aţi făcut “Hotel de lux”?

Am lucrat mult, pentru că am încercat să fac rost de o peliculă bună, să obțin fonduri... De obicei, termin. filmările în două-trei luni de zile, la orice film, pentru că perioada de filmare costă. lar perioada de finisaj nu o fac mai scurtă de șase luni. in perioada de pregătire trec prin scenariu cu actorii, cu colaboratorii apropiaţi — de la compozitor pină la scenograf, de la pictorul costumelor pînă la operator. Actorul trebuie: să știe fiecare replică cu luni de zile înainte de a filma, o discutăm, vedem de ce o spunem așa etc. in perioada de finisaj descopăr ale lucruri care trebuie eliminate sau adăugate. La Hotel de lux a fost o muncă de un an, un an și jumătate.

Cînd |-aţi terminat aţi avut sentimentul valorii filmului?

Pentru mine, factorul estetic are un rol important nu pot filma ca la un reportaj, cum se filmează o scenă sau un miting de stradă... Fiecare detaliu trebuie bine echilibrat și pus în cadru. Nu pot să mă trădez și să uit că am făcut Nunta de piatră, am făcut Concurs, am făcut Pas în doi, am făcut Dreptate în lanţuri, filme care erau bine lucrate din punct de vedere estetic. Nu explic bine, nu sunt teoretician. Un film poate fi foarte riguros în formă, bine construit, bine conceput, dar înăuntrul lui să fie neglijent și necontrolat, îndepărfindu-te de ideile

iniţiale. Aţi spus undeva-că, atunci cînd termi-

naţi un film, nu vă mai gîndiţi la el, ceea ce am înţeles foarte bine. Dar înseamnă că vă ocupați deja de altceva?

Da. Scriu acum o istorie de actualitate, Istoria a doi tineri - soră și frate - aproximativ aceeași virstă,..

Să zicem că ei au fost pe stradă în noaptea de 21 decembrie și apoi încearcă să intre în această lume nouă care există în jurul nostru acum. Ei sînt foarte tineri, naivi, și dezamăgirile lor sînt dramatice,

ANDREI BLAIER

Domnule Andrei Blaier, v-aţi aşteptat la succesul de la Veneţia?

Sincer să fiu, da. Filmul a fost la un pas foarte mic de “Leul de aur”. Dar şi aşa, Hotel de lux a fost singurul film din Est care a luat premiu la Festivalul de la Veneţia şi singurul film românesc premiat vreodată acolo. De aceea, ca producător, am fost mai puţin implicat în realizarea filmului și nu am nici un merit în succesul lui. Filmul e al lui Dan Piţa și al echipei sale.

Dar ca regizor, ce puteţi spune despre “Hotel de lux”?

Artisticeşte, filmul e miraculos. E făcut cu o mină de mare maestru. Cu Hotel de lux, Dan Piţa a.ajuns la o împlinire în cariera lui artistică. Mi se pare cea mai putemică şi mai neliniştitoare mărturisire a sa, care are o forță ieșită din comun.

Există uneori o stare de graţie care aduce împlinirea pe toate planurile, totul iese perfect, şi jocul actorilor, şi muzica, și luminile. Cred că Irina Petrescu a realizat cel mai bun rol din cariera ei de film. Valentin Popescu a mai jucat și în alte filme ale lui Dan, și în unele din filmele mele. A trebuit să slăbească pentru rolul lui Alex vreo 14 kilograme. A fost un efort teribil. S-a îmbolnăvit şi a stat internat în spital de vreo trei ori în timpul filmărilor.

Cum a apărut ideea acestui film?

Ideea filmului, ca şi scenariul și regia, îi aparțin lui Dan Piţa. Cred că sînt vreo 9-10 ani de cînd a venit într-o zi la mine şi mi-a citit scenariul. Am fost fascinat încă de atunci, dar la acel moment nu era posibilă intrarea în producţie a unui film de genul ăsta. Însă imediat după revoluție, am pus în aplicare proiectul la Studioul Solaris. Am preferat cu banii acordaţi să fac acest film, și nu altul.

Am fost acuzaţi că am cheltuit 100 milioane lei cu filmul, și că perioada de pregătire a lui a fost cam lungă. Precizez că a costat doar 50 de milioane, iar realizarea a durat un an și jumătate — ceea ce nu e neapărat mult. Decit să faci la fiecare trei luni un film pe care lumea să-l uite la 5 minute după ieşirea din sală, cred că e preferabil un astfel de film. La Veneţia, de exemplu, a fost prezentat un film foarte bine făcut, Orlando, o ecranizare după romanul omonim al Virginiei Woolf, ale cărui pregătiri au durat patru ani. ă În legătură cu filmările din Casa Poporului s-au făcut în presa noastră speculații foarte stranii, ajungîndu-se pină la a se spune că “nea Nicu a luat Leul de argint” sau că “Ceauşescu a avut un mare merit ca scenograf”. Reaua intenție a celor ce scriu asemenea lucruri mi se pare atit de evidentă, încît mă abțin de la orice fel de comentariu. Vreau doar să precizez că ideea filmării în Casa Poporului îi aparţine tot lui Dan Piţa, dar n-are nici o legătură cu ideea filmului care, cum am mai spus, e veche de aproape 10 ani. Pe vremea aceea nici nu exista Casa Poporului. Credeţi că aprecierea reţinută a criticii româneşti se datorează temei filmului, foarte dezbătută după revoluţie.la noi, sau disputelor din cinematografia românească?

Reţinerea criticii româneşti înseamnă o notă proastă pentru ea. Din juriul de la Veneţia a făcut pane şi Jiri Menzel, care a luat premiul Oscar. În cine să cred, în el sau în Caranfil? Caranfil e un daltonist. Daloniştii sînt nişte minunaţi concetățeni ai noştri, dar n-ar trebui să li se dea carnet de conducere, pentru că n-au sentimentul valorii. Caranfil e un şobolan de arhivă, ar trebui să dea numai informaţia cinematografică, dar să nu emită judecăţi de valoare. Vede culorile pe dos.

Interviuri realizate de OANA ARMEANU

La sala rondă a galeriei ETAJ

JA de Ia Teatrul Naţional este deschisă expoziţia “Artişti venezueleni din regiunea lacului Maracaibo“ Cu pictură preponderent figurativă, cu accente suprearealiste, retro sau citate pop, expoziţia constituie o secţiune calitativă în arta contemporană venezueleană, rezervîndu-ne surpriză unei neașteptate vitalități artistice şi a unor curente europene bine asimilate.

ENDER CEPEDA — Velaciân

II În organizarea Institutului de Istoria Artei “George Oprescu“ şi cu sprijinul fundațiilor IREX și Humanitas, se desfășoară între 26-28 octombrie a.c. simpozionul “ARTĂ şi IDEOLOGIE în Europa Centrală și de Est după 1945.

Sînt invitați să prezinte comunicări critici şi istorici de artă din Bulgaria, Rusia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Croaţia şi din Statele Unite. Cu această ocazie se va deschide marți, 27 octombrie, la Muzeul Colecţiilor o expoziţie de artă contemporană românească. (D.P.)

Teatrul "MASCA" joacă pe stradă

Începînd cu data de 23 octombrie a.c. Teatrul

“Masca”, condus de actorul Mihai Mălaimare, rămas fără sediu, a decis să-și instaleze întreaga recuzită în Piaţa Victoriei, în faţa clădirii Guvernului. Sala care le fusese repartizată în timpul ministeriatului lui Andrei Pleșu aparținea Academiei Române, care şi-a revendicat-o. Teatrul a recurs la gestul disperat de a începe stagiunea în stradă, prin prezentarea zilnică la ora 13, indiferent de starea vremii, a piesei “Medieval”, pînă în ziua de 30 octombrie, cînd îşi vor distruge costumele și recuzita. Ministerul Culturii n-a găsit deocamdată nici o soluţie, din lipsă de spaţii. (O.A.)