Moartea lui Radu Tudoran

MAGDA CÂRNECI

Spre o filozofie a dizidenţei *

Din “obligaţia de a reflecta pe marginea experientelor ratate” se naşte această tulburătoare carte a lui Gabriel Andreescu, apărută prin efortul meritoriu al editurii “Litera”. Ea e în felul ei unică în peisajul editorial românesc. Unică prin ton, prin investiţie intelectuală şi mai ales prin acoperire umană. După cum se ştie, Gabriel Andreescu face parte din specia rară la noi a extrem de puţinilor disidenţi reali ai regimuli comunist, unul care a suferit nu doar mental şi psihic pentru ideile sale. ar între disidenţii români, el ilustrează cazul rarissim al intelectualului care îşi propune să gîndească sistematic şi riguros asupra răului social şi politic. Cartea sa reprezintă de aceea o încercare temeinică şi izolată de a fundamenta o gîndire politică disidentă în spaţiul cultural românesc.

Experienţa ratată asupra căreia reflectează Gabriel Andreescu este România anilor '80: cazul-limită în spaţiul european pe care îl configurează degradarea civilizaţiei româneşti, supusă aberantelor constrîngeri ideologice comuniste, capriciilor unui dictator ieşit din rîndul normalităţii; involuţiei la toate nivelurile a vieţii cotidiene, a instituţiilor, a reacţiilor individuale şi colective, de amploarea negativă a cărora abia acum ne dăm poate seama. Andreescu îşi scrie textele în chiar acei ani, din impulsul irepresibil a două . mărturisite sentimente îngemănate: sentimentul indignării pentru ruina naţională şi sentimentul intolerabilului pentru pasivitatea colectivă în faţa acestei năruiri generale. Din ele se naşte nevoia unei reacţii şi a unui alt fel de “activism”: din

sentimentul insuportabil al cuipei şi al-

umilinţei faţă de curgerea spre irevocabilul unui “abis colectiv”, apare urgenţa autentică a meditaţiei teoretice dar şi a trecerii la act, la acţiunea de opoziţie propriu-zisă.

Ce-l transformă pe un intelectual într-un disident politic? Ce alchimii interioare sînt necesare pentru a preschimba vocaţia meditaţiei solitare şi elevate în impulsul de a-ţi asuma dificultatea şi pericolul unui rol ingrat: cel de a trezi în conştiinţa comunitară reflecţia autocritică şi reflexul activ

Bulgaria, Ucraina, Ungaria, Austria,

Slovacia, Moldova, România, iar din

partea Consiliului Europei dl. Raymond „Weber (director cu probleme de

educaţie, cultură şi sport). Proiectele „dezbătute şi adoptate sînt reunite sub genericul “Dunărea - spaţiu cultural european” şi au în vedere realizarea unor contacte culturale mai strînse între ţările participante, ca un pas necesar către comunitatea culturală „europeană. Ele vor fi înaintate Consiliului Europei, Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, UNESCO şi altor organisme internaţionale pentru sprijin financiar şi de specialițate.

salvator?. În cuprinsul cărţii, Gabriel Andreescu face la un moment dat o mărturisire: “«Gulagul» lui Soljeniţin m-a obligat să înţeleg că în Est deşteptarea existenţială trece prin anticomunism”. În cazul său, un instinct moral extrem de puternic şi o incapacitate strict personală de a face concesii ori compromisuri în faţa realităţii insuportabile se combină reactiv cu o disponibilitate remarcabilă pentru distanţare teoretică dar şi pentru implicare spirituală: din chimismul acestor elemente are loc acea “prefacere lăuntrică” care-l face pe Andreescu un disident.

Căci e limpede că pentru el disidenţa e efectul unei exasperări lucide dar şi

fructul unei “metanoia”, a unei “treziri” ori conversiuni interioare, care are forţa unui act existenţial capital.

Întrebîndu-se undeva de ce intelectualii români nu se angajează în opoziţie şi nu pricep ce au de făcut,

Andreescu îşi răspunde cu înţelegere că nu au cum să înţeleagă pentru că sînt sensuri care implică întreaga fiinţă şi fiinţa celor mai mulţi e probabil fragilă pentru ele. Trebuie să treci printr-o “revoluţie interioară” ca. să ai curajul, energia şi “nebunia” necesară unui asemenea salt uman temerar.

Cum o şi declară, Gabriel Andreescu are în primul rînd orgoliul şi exigenţa unei disidenţe de tip intelectualist. Între celelalte mărturisiri, strigăte, dări de seamă jurnalistice, semnale de alarmă grăbite care au încercat să trezească conştiinţa naţională sau internaţională asupra dezastrului românesc, el vine cu dorinţa argumentaţiei teoretice şi a demonstraţiei intelectuale.

î predispune pentru aceasta şi formaţia sa în ştiinţele pozitive şi apetitul autentic pentru filosofare. “Trebuie să ai disciplina continuă a întrebării şi observaţiei pentru ca esenţa lumii înconjurătoare să devină temă a conştiinţei“ declară autorul. EI îşi propune nu atît să adune şi să confrunte informaţii conjuncturale, cît să “înfrunte” solicitările experienţei empirice, dar şi cele ale teoriei sociale, să le ridice la un palier filosofic şi astfel să încerce să schiţeze o “teorie a dizidenţei”.

Textele sale, scrise între 1986 şi 1989, sînt în majoritate comentarii la tezele sau cărţile unor gînditori importanţi, care au însemnat cîteva “întîlniri admirabile” pentru autor: Vivekananda, cu exegeza sa despre Karma-Yoga, Orwell, cu romanul “1984”, Claude Lâvy-Strauss, cu “Tropice triste”, Jaspers, cu “Conştiinţa culpei”, Gabriel Liiceanu, cu “Jurnalul de la Păltiniş“ etc. Aplicate cele mai multe la realităţile româneşti sau la problematica generală a marxismului, ele dezvoltă cu virtuozitate teme de natură axiologică sau fenomenologică, de filozofie socială sau culturală. Modelul orwellian îi oferă astfel un pattern fenomenologic aproape “idea!” pentru înţelegerea societăţii româneşti “ceauşiste, deşi nu uită să sublinieze

GABRIEL

limitele oricărei comparații; teoria celor patru feluri de culpă a lui Jaspers sau teoria pasivităţii a lui Bukovski îl obligă să conştientizeze lucid pînă la tragic dezastrul inerţiei comunităţii româneşti ajunsă în condiţia incredibilă a unei populaţii cu reflexe de sclavi; teza

- structuralist etnografică a cantităţii de

rău şi de bine inerente oricărei alcătuiri sociale îl determină să demonstreze caracterul fundamental rău al regimului comunist datorat lipsei oricăror mecanisme de conțracarare a tendinţelor negative, existente în orice societate normală şi viabilă; rădăcina hegeliană a marxismului îl ajută să argumenteze eroarea doctrinală a comunismului, transformată de istorie în pervertire socială şi ajunsă în contemporaneitate la o-adevărată şi malefică perversiune conceptuală şi la formele “limbii de lemn”; şi exemplele unor remarcabile corelaţii şi analize ar putea continua. Dar în mod esenţial, plecînd de la idei filosofice, cu grad înalt de abstracţie şi generalitate, textele ambiţionează să propună scheme de interpretare şi valorizare care să facă inteligibile şi permeabile către sens fenomenele aberante ale degradatei realităţi comuniste româneşti, căreia îi defineşte lucid şi sever delăsarea şi balcanismul,

„masochismul etnic, sărăcia endemică şi

complezentă, împăcarea nedemnă cu starea de fapt, autoumilirea şi tentaţia ratării istorice.

Din aceste premise vine stilul atît de caracteristic al acestor scrieri: riguros, aproape academic, cu înalte exigențe de raționalitate şi obiectivitate, ca într-o demonstraţie logică ce aplică nişte axiome sau scheme date la o fenomenalitate empirică, pe care urmăreşte s-o ridice la o semnificaţie “înaltă”, superioară. Fizician de formaţie, Gabriel Andreescu cultivă exigenţe de etică profesională specifică, ce-l împing să caute rigorile ştiinţelor exacte în cîmpul mult mai lax, mai aproximativ al ştiinţelor sociale. Vocaţia sa filosofică reală îl determină să păstreze cu obstinaţie o “imanenţă filozofică” a textului şi să opună astfel mizeriei şi opacităţii vulgare a fenomenelor studiate o căutată “urbanitate ideatică”. Gabriel Andreescu pare să aibă oroare de simpla descriere fenomenală, de pura mărturie sentimentală, de acuza brutală, ori de invectiva defulatorie. Nici simplul eseu mărturisitor nu i se pare de ajuns

pentru gravitatea cauzei aflate în joc. Textele sale ar trebui să convingă prin argumentaţia ireproşabilă şi prin elevația referinţelor şi a stilului. O natură umană fină şi o formaţie culturală rafinată îl obligă la un discurs în care frumuseţea frazării şi a construcţiei provine din gravitatea judecății dar şi din delicateţea formulării, iar veghea, autocenzura elimină discordanţele frustării sau ale resentimentului.

Şi totuşi o fermitate şi o vehemenţă bine strunite acordă un cert pathos acestor texte, în fond profund angajate. Ele provin dintr-o subiacentă “poetică a sufocării”, mărturie a dramei omului moral şi integru care se confruntă în istorie “cu răul standardizat, cu inechitatea devenită regulă socială, cu opresiunea consfinţită prin lege”. Tonul înalt acoperă prin formulări elevate şi impersonale o rană profundă, aceea de a fi “o insulă de conştienţă într-un ocean de disperare”. Dar din aceeaşi exasperare fundamentală provine şi energia subtil combativă a acestor studii ce vor să argumenteze şi să instrumenteze teoretic acţiunea practică a autorului lor. În faţa complexei “dialectici a degradării” pe care realitatea totalitară o ilustrează aparent ireversibil, reflexele esenţiale ale conştiinţei duc spre o reînnoită chestionare a condiţiei umane. Reflecţia filosofică e chemată atunci să ofere premisele unei depăşiri a acestui “blocaj comunist” .al istoriei. Intrînd pe teritoriul interzis al fenomenului românesc recent, ea nu putea decît să devină o “filozofie dizidentă”, reprimată ca atare de regim. Dar, răspunzînd nevoilor şi urgențelor vieţii autohtone, ea propune şi o “dizidenţă filozofică”, o formă de înţelegere a filosofiei mai apropiată de filosofia socială, de filosofia acţiunii: O formă aplicată de filosofie care se vrea o “introducere în tematica unei filozofii a dizidenţei”.

Se poate pune întrebarea dacă pentru acest gen de filosofie există numai 0 diferenţă specifică faţă de alte forme de filosofare, sai există şi un gen proxim care s-o integreze unui cîmp filosofic sau spiritual mai vast. În opinia lui Gabriel Andreescu, disidenţa din ățrile totalitare a fost şi este chemată să unifice surse spirituale complementare: luciditatea raţională dar şi comuniunea, inteligenţa analitică dar şi simţul moral activ în real. Atunci genul ei proxim s-ar putea numi “ethosophia”, o iubire înţelegătoare pentru toate palierele ethosului, care să însemne nu atît înălţarea singulară, prin filosofare, a individualităţii deasupra cumunităţii, cât “revărsarea ei activă în demnitatea conştientului şi inconştientului colectiv”.

Gabriel Andreescu este un disident doct; iar disidenţa sa este savantă: dar noblețea stilului e confirmată de gesturile politice curajoase ale autorului de dinainte de decembrie 1989 şi de prestaţia sa politică ulterioară. Această primă şi în felul ei unică încercare de a fundamenta o teorie a disidenţei în spaţiul politic şi cultural românesc reprezintă fără îndoială una dintre cele mai remarcabile apariţii editoriale ale anului. ;

* GABRIEL ANDREESCU, “Spre o” filozofie a dizidenţei”, Editura “Litera”,