Dezbaterea „L'oubli du fascisme”

TOMA PAVEL

Recenta monografie Cioran, Eliade, Ionescu. Vitarea fascismului, de Alexandra Laignel-Lavastine are curajul să discute în detaliu un subiect extrem de delicat, anume raporturile dintre trei autori români celebri pe toate continentele şi extremismul naţionalist românesc al anilor 1930 şi 1940.

Laignel-Lavastine a consultat o mulţime de surse puţin accesibile sau publicate doar foarte recent, a citit cu atenţie jurnalele şi corespondenţa autorilor în chestiune şi a cercetat arhivele Ministerului de Externe din Bucureşti. Rezultatul este o lucrare erudită care analizează în detaliu luările de poziţie legionare ale lui Emi! Cioran şi Mircea Eliade, punându-le în legătură cu ansamblul operei acestor doi gânditori. Impresia pe care o lasă aceste luări de poziţie este copleşitoare. Prima carte a lui Cioran, Schimbarea la față a României (1936), este o înşiruire de aberaţii despre viitorul României, ţară care, după părerea autorului, ar trebui să devină o mare civilizaţie de la o zi la alta, fără nici un efort, graţie unei opintiri bruşte şi rapide numită de Cioran „transfigurare“. Eliade îşi exprimă devotamentul faţă de mişcarea legionară din România şi admiraţia faţă de regimul nazist din Germania în câteva articole, în conversații şi în jurnalul său intim. EA

Cioran, foarte tânăr la publicarea primei sale cărți, înţelege destul repede absurditatea naţionalismului extremist, pe care îl repudiază la sfârşitul anilor '30. Eliade, însă, fidel angajamentului pro-legionar, continuă să spere în victoria germană în războiul Împotriva alianţei „ang/o-bolșevice“, cum o numeşte el. Rămaşi în străinătate la venirea regimului comunist,

“amândoi evită să vorbească, din motive lesne de nţeles după 1945, despre convingerile tinereţii lor. Aceste convingeri lasă însă urme în opera lor, în

special în cazul lui Eliade, al cărui interes pentru men-

4 arhaică şi religiile primitive derivă, după părerea Alexandrei Laignel-Lavastine, din cultul legionar al Îi român iei Dolcă a celor doi intelectuali e explicabilă. Cum poate fi înțeleasă însă prietenia pe care le-a arătat-o în această perioadă Eugen Ionescu,

liberal impecabil, adversar declarat al legionarismului

Şi al nazismului? Privit mai îndeaproape, el

Laignel-Lavastine, Ionescu ar fi fost ja e

compliceie vitării fascismului. Opoziia lui ionescu faţă

de antisemitism, consideră rai bl ii Cl nge e u

mă eg vip aș ar! avut. Atașat în timpul

Tăzboiului la Legația română batai ae ina

IN uzi să tacă uitat rafie care avusese într-

„ Susţine Laignel-Lavastine. r fi abandonat după

inaeri antifasciste, le-ar :

„= Faluaală anticomunismului. Acest sentiment

apropiat de foştii săi adversari, pe care, în loc să-i loa i-a acopera fascismului este o gravă îi za i, au fost direct responsabili pentru eroare. Intel "5 şi numai examinarea atentă a ororile fasciste ş ările şi regimurile rasiste dintre

Complicităţii lor cu mişc:

Trecutul şi vinovăția

cele două războaie mondiale ne-ar putea ajuta să evităm revenirea unor regimuri de acest fel.

Clar exprimată, bazată pe o cunoaştere solidă a istoriei şi culturii româneşti, teza Alexandrei LaignelLavastine e în bună parte convingătoare. Critica Transfigurării României e pertect justificată, iar detaliile privitoare la poziţiile lui Eliade în timpul războiului sunt binevenite, oricât de deprimante ar fi. Admonestarea finală (să nu uităm fascismul) e cu totul la obiect.

Proiectul Alexandrei Laignel-Lavastine îmi trezeşte însă unele rezerve privitoare la interpretarea faptelor citate şi la premisele mai generale ale argumentării.

Nu sunt convins, în primul rând, că Eugen Ionescu poate fi acuzat pe drept de uitarea fascismului. Dacă a avut sau nu sânge evreiesc în vine şi dacă aceasta este cauza rezistenţei lui la antisemitism, iată o preocupare care aş prefera să fie lăsată rasiştilor şi amicilor lor. La Vichy, lonescu nu lucra pentru P&tain, ci pentru guvernul român al mareşalului Antonescu, al cărui regim, deşi autoritar, era din 1940 duşmanul legionarilor. În orice caz, lonescu nu a făcut niciodată vreo declaraţie în favoarea regimului antonescian sau a colaboraţioniştilor francezi. lar „substituirea“ antifascismului cu anticomunismul după război mi se pare cu totul normală şi binevenită, dat fiind că în acel moment regimul nazist din Germania şi cel fascist din Italia fuseseră învinse şi lichidate, în timp ce Uniunea Sovietică, care teroriza deja toată Europa Orientală şi Centrală, devenise principala primejdie pentru regimurile democrat-liberale din Vestul Europei.

Ar fi trebuit lonescu să-i denunțe pe Eliade şi pe Cioran, aşa cum pare să sugereze Laignel-Lavastine? Să-i denunțe unde?-La poliţie? În presă? Să-i înfiereze pentru fostele lor sentimente legionare? Deşi LaignelLavastine consideră că Eliade şi Cioran nu şi-au schimbat niciodată ideile politice, în realitate,-aşa cum o arată jurnalele lor intime, amândoi renunţaseră la simpatia pentru legionari şi îi mărturisiseră lui lonescu această schimbare. Avea Ionescu vreo rațiune să nu-i creadă sinceri? Comiseseră vreunul din ei vreun delict sau vreo crimă în trecut, colaboraseră activ la vreuna din fărădelegile legionarilor? Era vreunul din ei pasibil de a fi tras în judecată? Cele câteva articole (lamentabile, cum bine arată Laignel-Lavastine) scrise de Eliade în favoarea legionarilor şi cu atât mai puţin cartea delirantă publicată de Cioran cu ani înaintea venirii legionarilor la putere, nu puteau fi considerate criminale. Nu puteau fi comparate cu fărădelegile comise în timpul rebeliunii legionare şi nici cu voluminoasa şi respingătoarea propagandă în favoarea nazismului semnată în Franţa de un Robert Brasillach. La Eliade şi Cioran era vorba de opinii exprimate sporadic, nu de Crime sau delicte. Odată ce şi-au înţeles eroarea şi au părăsit aceste opinii, în ce măsură mai puteau fi ei consideraţi vinovaţi? Şi cum putea să-i denunțe tocmai Ionescu, intelectualul antifascist care devenise, cu Siguranţă cu multă satisfacţie, contidentul regretelor lor? În anii săi parizieni, Cioran, personalitate de o mărinimie legendară, ducea o viaţă consacrată

contemplaţiei şi scrisului. La Chicago, Eliade se dedicase şi el în întregime profesoratului şi cercetărilor erudite. Ce sens ar fi avut ca prietenul şi duhovnicul lor lonescu să-i înfiereze în public la Paris pentru opiniile, acum repudiate, pe care ei le exprimaseră undeva departe şi cu mulţi ani în urmă?

Chestiunea mai generală pe care o ridică LaignelLavastine este cea a culpabilităţii politice a intelectualilor. Pun deci următoarea întrebare: dacă un anumit partid sau regim comite, în numele ideologiei care îl ghidează, o serie de acte abominabile, oare toți intelectualii partizani acelei ideologii, chiar şi cei care nu sunt ei înşişi vinovaţi de nici un delict, trebuie să fie consideraţi criminali? Este Eliade răspunzător pentru masacrele ordonate de nazişti? Jean-Paul Sartre, care după război preconiza ieşirea Franţei din alianţa atlantică şi alierea cu Uniunea Sovietică, este el personal vinovat de teroarea stalinistă de la începutul anilor '50 şi de procesul fraudulos intentat în acea perioadă unui grup de doctori evrei la Moscova?

Laignel-Lavastine pare să răspundă că da. Una din premisele cărţii ei este că intelectualii sunt principalii responsabili pentru succesul fascismului în general şi cel al mişcării legionare în particular. Codreanu, cu alte cuvinte, nu ar fi existat, dacă Eliade şi Cioran nu l-ar fi inventat. Această premisă este profund greşită. Actorii principali ai mişcărilor fasciste au fost masele credule şi demagogii care le-au scos din minţi. Intelectualii, în marea majoritate a cazurilor, s-au alăturat fascismului, aşa cum s-au alăturat şi comunismului, din dorinţa de a fi în pas cu vremea, de a intra în iureşul acţiunii, de a se îmbăta cu opiumul puterii şi al influenţei, într-un cuvânt, de a fi mai mult decât nişte simpli mâzgălitori de hârtie. Ironia istoriei, în fond binecuvântată, a fost că adeziunea celor mai mulţi partizani intelectuali ai fascismului şi ai comunismului (inclusiv adeziunea lui Cioran şi cea a lui Eliade) a rămas până la urmă o simplă mâzgălitură pe hârtie. Adevărata istorie, adevăratele crime alţii le-au facut. lar Eliade şi Cioran şi-au dat mai târziu întreaga lor măsură prin opera pe care au creat-o după ce au renunţat la veleitatea de a colabora cu terorismul legionar la făurirea istoriei.

Analiza atentă a ideilor fasciste propusă de Laignel-Lavastine îmbogăţeşte cunoaşterea trecutului intelectual român. Condamnarea totalitarismului fascist în cartea ei e binevenită, aşa cum ar fi trebuit să fie, adaug, o condamnare mai fermă a monstruozităţii comuniste. Dar ideea că Eliade, Cioran, şi cu atât mai puţin admirabilul Eugen lonescu, ar merita să fie personal înfieraţi pentru crimele fascismului nu reuşeşte să mă convingă. lar implicaţia că valoarea operei de maturitate a lui Eliade sau a lui Cioran ar fi cumva compromisă de descoperirea simpatiilor legionare din tinereţea celor doi autori mi se pare inacceptabilă.

Oricât de justificată ar fi ea în principiu, tendinţa actuală de a demasca necontenit un trecut relativ îndepărtat riscă să devină obsesivă şi să producă un cor de acuzaţii şi de pocăință colectivă pentru crime întradevăr oribile, dar cu care nici unul dintre acuzatori sau pocăiţi nu au avut nici un raport direct. Fanatismul legionarilor şi cel al comuniştilor au tăcut la vremea lor un rău nemăsurat. Este important să medităm la” natura acestui rău, dar este şi mai important să nu ne pierdem cumpătul. Unii dintre cei mai remarcabili oameni născuţi în România au fost temporar atraşi de extremismul secolului XX. Erorile lor politice de tinereţe ne amintesc cât de primejdios este acest extremism. Opera lor culturală nu rămâne însă mai puţin vie, bogată şi demnă de respect.

MATEI CĂLINESCU

Un rechizitoriu istorico-politic şi cultural

În concluzia cărții sale despre Cioran, Eliade, lonesco: L'oubli du fascisme (Presses Universitaires de France, 2002), Alexandra Laignel-Lavastine ridică o problemă interesantă de etică a cercetării istorice. Nu de simpla etică profesională, care adesea se confundă cu însăşi metodologia studiului istoriei, e vorba aici: adică, de adunarea cu grijă a surselor, de scotocirea arhivelor, de cernerea critică a documentelor, de buna cunoaştere a contextului istoric şi cultural, de înțelegerea clară a logicii situaţiei, de efortul către obiectivitate (deşi ştim că idealul obiectivităţii nu poate fi niciodată atins, drept care măcar aparenţa de obiectivitate şi o retorică a imparţialităţii sunt de recomandat). Dincolo de astiel de exigențe elementare, când e confruntat cu o abominaţie istorică recentă şi cu efecte traumatice prelungite precum fascismul (sau comunismul), cercetătorul se poate simţi îndemnat să adopte un rol de procuror. Are el dreptul să judece, să acuze, să condamne? Ori, la polul opus, luând cazul lui Cioran şi Eliade — comparabil cu acel al unui Carl Schmitt, după sugestia autoarei — poate să-şi ofere cercetătorul dreptul — sau luxul moral — de a nu judeca? Căci el nu mai poate imita poziţia intelectualului evreu Jacob Taubes, contemporan cu Carl Schmitt şi cu adeziunea temporară a acestuia la ideologia nazistă, şi continuând să întrețină relaţii de amiciţie intelectuală cu Schmitt după război. (Schmitt, de altfel, uitat la un moment dat, a fost scos din uitare, ca filozof politic şi al dreptului, de către gânditori antifascişti precum J. Habermas.) „Există', notează autoarea, „în această renunțare la a judeca, decisă în cunoştinţă de cauză, o eminență morală şi o magnanimitate la care doar un contemporan are dreptul...“ Laignel-Lavastine precizează: „Într-un sens, cercetătorul de azi nu mai dispune de acest privilegiu: non-judecata lui Taubes îi este interzisă; dar şi judecata, pentru că el s-a născut după. În afară de cazul în care devine procuror. De unde poziţia sa particular de delicată. Suntem condamnaţi să ne mişcăm în tensiunea dintre aceşti doi poli, şi s-ar putea ca în fond această tensiune să fie cea mai potrivită pentu a descrie demersul istoric pe care-l revendicânt (pp. 520—521).

Orizontul etic schițat aici nu e totuşi prea limpede. Despre ce poli anume este vorba? Dacă admitem că unul din ei este acuzaţia — asumarea rolului de procuror, explicit menţionată — polul opus ar trebui să fie,

„Prin implicaţie, cel al apărării, nu al non-judecăţii. Dar argumentele care ar putea disculpa pe cei doi învinuiți principali, Cioran şi Eliade (Cioran, legionar şi antisemit transformat după război în filosemit prin întoarcerea pe dos a stereotipurilor antisemite; Eliade, legionar şi antisemit pe faţă înainte de război, pe ascuns după), ca şi pe acela „care Ii s-a alăturat, cum se spunea cândva într-o anumită limbă de lemn, Eugăne Ionesco, nu sunt invocate, cu o singură excepție importantă (episodul în care Cioran îşi ia riscul, în Parisul ocupat de germani, de a tace demersuri pentru a-l salva pe Benjamin Fondane de la deportarea la Auschwitz şi de la moarte; episod care-mi aminteşte, prin contrast simetric, de refuzul lui Picasso, în condiții similare, de a interveni în favoarea vechiului său prieten Max Jacob). Deşi autoarea spune că a evitat „tonul inchizitoriat

avem de a face, în această carte masivă, foarte bine

după cel de-al doilea război mondial, au devenit cele. bri, la Paris şi în lume. O intrebare esenţială totuşi formulată în cele peste 500 de pagini: de ce au

Climat cultural parizian ostil vederilor lor profunde? De ce s-au bucurat scrierile lui Eliade, criptolegionare şi Cripto-antisemite, în opinia autoarei, de audiența pe Care au avut-o în lumea savantă, dar şi în publicul intelectual mai larg din Occident? De unde succesul de stimă — şi celebritatea quasi-cladestină la început, apoi aproape cultică — a lui Cioran? lar Eugâne Ionesco,

0 carte despre &

dușmanul lor neîmpăcat înainte de război, antifascist de primă oră, dar şi anticomunist, de ce a devenit el însuşi celebru în Parisul care era vizitat simbolic de Stalin şi apoi de fantoma lui Stalin, când dădea semne că nu este un prieten al Uniunii Sovietice? Ar fi vorba aici de un studiu de recepție care rămâne de făcut şi care ar putea fi fascinant după atacurile din ultimul deceniu împotriva lui Cioran şi Eliade (unele perfect îndreptăţite, altele, cum se întâmplă, nedrepte şi inexacte), ca şi după atacurile mai recente şi mai surprinzătoare împotriva „celui care li s-a alăturat'. Un asttel de studiu ar putea oferi o analiză instructivă a curentelor ideologice şi a modelor intelectuale din Parisul celei de-a doua jumătăţi a secolului 20.

„Acelaşi rebel în cetate“

Voi începe cu reproşurile aduse de Laignel-Lavastine lui Eugăne Ionesco, dintre care cel mai important — şi cel care ar trebui să justifice faptul că numele lui figurează în această carte — este: de ce a păstrat el o „tăcere complice: în legătură cu trecutul lui Cioran şi Eliade, pe care-i cunoscuse atât de bine, şi pe care, la timpul său îi repudiase? De ce s-a împrietenit el cu ei după război? Se pot formula două ipoteze: (1) fie cei

Europa de Est sau în Cub, eniţin şi a disidenţir ui

Si ( , în fe Să lor, încă din primul get a Mao Văzute ca expresii ale unei reorien an pre dreapta. De fapt, lonesco rămăse

acelaşi „rebel în cetate”, opus ortodoxiilor zilei, ag înregimentărilor ideologice, fie ele de dreapta Sau | stânga. Alte acuzaţii aduse lui lonesco de Lai, Lavastine sunt şi mai lipsite de substanţă: de cen vorbit el de cei doi ani petrecuți în calitate de congi cultural la Legația română de la Vichy? De fapt, vorbit, când a descris, în jurnal, situaţia în care s-a pentru un timp: un evadat din închisoare (Romă deghizat în uniforma gardianului. Trebuia să se a denunțe în termeni mai clari, care l-ar fi pus (cumb spunea Mariana Şora) într-o „lumină. falsă? Cu. mai mai mult nu trebuia cu cât efectiv Ionescu nici un motiv să-şi pună cenuşă în cap. În circu ţele date, evadarea lui în străinătate, în speţă la Vichy era singura soluţie. Fusese ajutat de rude care lucrati în Ministerul de Externe al vremii, şi de alţi oameni influenţă subterană, cum ar fi Constantin Vişoia Situaţiile reale sunt adeseori complexe şi par acuzaţiile simplifică, adeseori suprasimplifică! Găl despre faptul că nu şi-a făcut publică originea e

că prin mamă (de care el însuşi nu era sigur), e voi de o chestiune intimă, profund personală, de un ne îndoielnic interes psihologic pentru un biograf, dar prea delicată pentru a fi inclusă într-o carte polemig despre „uitarea fascismulul (un context în care. poate reaminti brutal şi inadvertent tocmai de verifică naziste ale identităţii etnice; sau, la polul aparent opt de chestionarele comuniste asupra originii sociale, ce, religiei părinţilor şi bunicilor etc.). Altfel, lons vorbit prietenilor de posibila lui origine evreiască, Mihail Sebastian, lui lon Vlasiu, lui Octav Șuluţiu

sau în timpul războiului, după cum reiese din ju acestora, şi în 1978, când a primit Premiul. lerusa lui, unui interlocutor israelian căruia i-a cerut să fie d cret în această privință — dar care, evident, n-a o de vreme ce lucrul s-a aflat.

Citatele exacte, selecţia şi interpretarea lor problematică

N-aş vrea, din cele ce am spus până acum, din observaţiile care vor urma, să rezulte că re Cercetarea Alexandrei Laignel-Lavastine. Dimpotrilă Consider astfel de cărţi necesare, indiferent dacă SU de acord sau nu cu argumentele ori concluziile. Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du. fascism (înainte de a fi un rechizitoriu) un studiu istoric solid care l-am citit cu un interes susţinut, deşi din întă re sunt familiar cu majoritatea documentelor ci discutate, ca şi cu problemele pe care le ridică. Nici o ezitare, aş recomanda traducerea acestei limba română; cunoaşterea ei va stimula, sunt $ pe lângă reacţiile isteroide inevitabile în astiel del Zuri deschise controversei, cercetări serioase şi rel ţii responsabile cu privire la aşa-numita „general aur a culturii române şi la destinul ei naţional Și naţional. Tocmai pentru că sunt în cunoştinţă de CA

Cu trimiteri precise. Autoarea a cercetat, printre âl arhivele Ministerului de Externe şi Arhivele din ia, fondul Cioran de la Biblioteca Doucet din Paris, arhivele Yad Vashem din le Bundesarchiv din Berlin etc.

Mai puţin clară e situaţia fondului Eliade de

leca Regenstein a Universităţii din ChicadO, Honată în câteva rânduri în note, dar nu şi în stă a arhivelor consultate (p. 523). Eu însumi am

Pentru câteva luni la Regenstein, în 1988, fără

de a face

i, i dea de mână. Aia dar desigur cu acela

S luat cunoştinţă de jurnalul pO pu ciao, din care CalenbiLavabtine deşi: Na Citatele, pot confirma, sunt riguros căi ceeeclia şi interpretarea lor e nu o dată probl rain Vol arăta mai jos. De altel, înțeleg nal circulă în fotocopie şi că o traducere ă ar îi apărut de curând. Probabil că

Ejade pentru că documentează, intre altele, sentilui în timpul războiului, la care m-am reterit şi in Despre loan P. Culianu și Mircea Eliade 2002), în încercarea de analiză a povestirii

om mare. Eliade a conţinuat să se simtă în sinea legionar şi în timpul dictaturii lui Antonescu, fără să-și pună în cumpănă loialitatea faţă de armata (care înăbuşise rebeliunea legionară din ia-

1941) pe timpul războiului contra URSS. Poziţia ij nt-aliată e fără îndoială antipatică, şi cu atât mai mul ideologia naționalistă pe care se sprijinea, deși ica jui nemăsurată de ruşi (neimpărtășită de colegii ela legația din Lisabona, toți pro-aliaţi şi ciocnind paizre de şampanie spre a celebra Stalingradul sau 23 limust) s-a dovedit, după instaurarea stalinismului în

nia, perfect justificată. În legătură cu modelul Saazar (cu toate eforturile mele n-am izbutit încă să-mi iocur un exemplar al cărții lui Eliade despre Salazar), am găsit discuţia Alexandrei Laignel-Lavastine utilă. In sin război, mă întreb totuşi dacă elogiul lui Salazar n-avea la Eliade şi anume conotaţii, fie ele sentimentale, antigermane și antihitleriste — Portugalia reuşise să rămână în afara războiului şi, pe ascuns, îşi menţirea atitudinea tradiţională favorabilă Angliei; iar fegimul ei dictatorial-era sprijinit de biserica catolică, a cărei atitudine în timpul războiului, fie aceasta criticabiera fundamental ostilă nazismului.

Un alt lucru interesant în jurnalul portughez este că, incolo de partea politică, se întrezăreşte în el proiecul li Eliade de a se despărţi de cultura română, prea mică, izolată şi precară pentru ideile lui în materie de fibzofie şi istorie a religiilor, care, credea el, şi nu fără dreptate, ar fi putut avea un răsunet universal. În acest enlext, însăși adeziunea lui la Legiune devenea un semn de provincialism, de care nu se poate ca el să nu devenit conştient. Fapt e că Eliade, spre deosebire de Eugăne lonesco, n-a rămas acelaşi, pe plan poli fe, după 1945, Dintr-un citat inedit pe care l-am reprodus în cartea mea despre Culianu și Eliade, reiese că acesta din urmă vorbea, într-o convorbire cu Eugene Ionesco din octombrie 1945, despre Legiune ca despre un strigoi, un caz de vampirism (vezi p. 48). Legiunea murise pentru el odată cu Codreanu, în 1938. Ca ial „codrenişti”, el era un duşmah al lui Horia Sima şi îl simismului.. Diterenţierea dintre o veche gardă le- 'gionară şi una nouă, criminală fără scrupule, amintește de separaţia între „Jeninişti” şi „stalinişti” în mişcarea comunistă. Ca şi în acest din urmă caz se poate ușor demonstra că diferenţa între „codrenişti” şi „simişti” era Minimală, dacă nu chiar inexistentă: doar că zBirnisu licuseră, contextul permiţând, mai multe şi ăi dtioase crime decăt „codreniştii” ideologia lor inc, ientca, Oricum, în 1945, Eliade nu mai era legionar ȘI Pie rămase inedite din jurnalul de după 1942, Fe Care le-am citit la 'Regenstein, documentează în isa îceastă schimbare, această îndepărtare de St9 unii,

Antisemitismul lui Eliade — insuficient demonstrat

Evoluţia interioară lentă â | i petele ace ie ele tardive, pe Care | a a o schimbare fără dramatism, Pole 3 de asemeâvut loc în interiorul aramel iul E es printr-un imNea a s-a mani Ari iei pepe ar că ea în ext printr-o VZlP0, i ta că datori petru exilat, împlinită în CAZI Ge Pacini scrise de isnuită vastitate, zeci de TM! i antec madecial roza Elsa cu Un sens expiatoriu. Operă poa orizont european îm mai sarat, e concepută e aniete” Dau ŞI universal, în care “feri te şters şi marginal, lucru locul, sau au ieri 0 E cut e construit Sisorul Mici care se vede și din "2 mulţumeşte, în Memoriile lui Sau textual. mul care acoperă cronologic „şi în special în vene" apărut postum, ES lesa perioada Ieplena n de conștiință. El a con inuat si iri ei jementul fascist în Legiune (Legiunea, 'e să vi

ui Eliade n-a dus la re-

înainte de ipostaza ei vampirică, fusese pentru el o „sectă mistică”), ceea ce i-a dat dreptul dubios de a se plânge mereu atunci când se spunea că a fost fascist sau nazist.

Că Legiunea era o organizaţie mistico-teroristă şi programatic, virulent antisemită nu există nici o îndoială; că ea şi, dincolo de ea, antisemitismul românesc în ansamblu, cuziștii şi alţii, nu neapărat înscrişi într-o mişcare sau alta, inclusiv aparatul administrativ-militar antonescian, s-au făcut vinovaţi de crime oribile — de la pogromuri şi până la deportările în masă ale populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina în Transnistia — iarăși nu e în chestiune. Dar se poate susţine că anumiţi legionari puteau fi mai puţin înclinați să accepte violența, etnică sau de orice fel ar fi fost aceasta, ba chiar că unii, rătăciţi în mişcare datorită unor nebuloase aspirații „idealiste“, puteau fi sincer opuşi violenţei şi

Mircea Eliade

nu înțelegeau logica interioară teroristă a legionarismului, de la începuturile sale.

După anumiţi cercetători, Ricketts şi Culianu între

ei, Eliade n-ar fi fost personal antisemit. Asta nu e mai greu de conceput decât că, între intelectualii comunişti, existau şi unii care nu erau entuziasmați de formele cele mai brutale ale lupiei de clasă, de existenţa Gulagului etc, şi care încercau să se autopersuadeze că ele nu există..De asemenea, nu toţi staliniştii împărtăşeau antisemitismul lui Stalin, care exploda intermitent. Antisemitismul lui Eliade, după părerea :mea, rămâne o „problemă deschisă. Mihail Sebastian era pe cât de uimit, pe atât de convins că bunul său prieten devenise antisemit la sfârşitul anilor '30. Dovezile strict textuale de antisemitism sunt însă foarte puţine, de fapt ele se reduc la un răspuns la o anchetă apărut în Buna Vestire, în 17 decembrie 1937, înainte de alegerile de rău augur din decembrie 1937, citat şi de Sebastian. Eliade a spus în mai multe rânduri că acest răspuns a fost „editat“ în redacție. Chiar dacă ne îndoim de spusele lui în această privinţă, cum ne îndoim de unele afirmaţii din corespondenţa lui cu Gershom Scholem din 1972, lucid analizată de Laignel-Lavastine, rămâne faptul că, în scrisul lui, luări de poziţie explicit antisemite nu există, cu excepţia menţionată. Pentru demonstrarea antisemitismului lui Eliade — „viscera/, cum îl caracterizează autoarea — ea recurge nu o dată la argumente indirecte, circumsțanțiale, sau foarte ipotetice. N-am să intru acum într-o discuţie a fiecăruia, cei interesaţi vor găsi amănuntele în carte. N-am să insist aici asupra exemplului pe care-l citează cronicarul ziarului Le Monde (Philippe Buțin), uimit de enormitatea insinuării: oare faptul că Eliade la Lisabona şi-ar fi reproşat că n-a avut prilejul să facă „experiența comună“ a generaţiei sale pe frontul antirus, poate fi interpretat ca un regret al lui de a nu fi participat la masacrele antisemite din Transnistria? (Vezi Le Monde din 26 aprilie 2002.) Aş vrea să analizez aici pe scurt un alt exemplu, mai tipic, care dovedeşte că autoarea a citit foarte atent textele incriminabile ale lui Eliade, dar că are cunoştințe destul de superficiale de istoria României şi că poate cădea în păcatul „suprainterpretării“.

i În ianuarie 1945, scrie Alexandra Laignel-Lavastine, Eliade îşi pune problema dacă să se întoarcă sau nu în România. În România, îl citează ea pe Eliade, „ar risca « să fie «arestat la prima criză de indigestie a Anei Pauker»". Şi continuă: „Această însemnare merită să fie relevată pentu că Ana Pauker, comunistă Și militantă internaţionalistă de prima oră face parte din grupul moscoviţilor care, de la sfârşitul lui 1944, profitând de prezenţa trupelor sovietice, reuşeşte să pună mâna pe toate angrenajele puterii, proces care este dus la bun sfârşit în 1947. Dar Ana Pauker mai are şi particularitatea de a fi evreică. Astfel încât nu este întâmplător (nu este întâmplător... — iată o expresie care-mi aduce aminte de o anumită limbă de lemn) că Eliade n-o menţionează decât pe ea şi pe ea singură, şi nu şi, de exemplu, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, viitor secrelar general al Partidului, sau pe Lucrețiu Pătrășcanu, români de «viță bună». Altfel spus, nu numai că Eliade este o victimă ci mai ales o victimă a evreilor și a iudeo-bolșevismulut (p. 326),

Citatul din Eliade cu referire la Ana Pauker este exact, dar interpretarea lui e forțată. Eliade afirma aici un Simplu şi banal fapt istoric, anume, că Ana Pauker deţinea puterea în România ocupată de Armata Roşie, fiind în fruntea Partidului Comunist Român. Acest rol al ei a fost consfințit oficial până în octombrie 1945 — cum scrie Pavel Câmpeanu în excelentul său memorial istoric, Ceauşescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002) — „de tot mai numeroasele placarde şi pânze roşii purtând inscripția: «Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu tovarăşa Ana Paukerh“ (p. 151). Gheorghiu-Dej va ti numit secretar general al Partidului doar în octombrie 1945, la Conferinţa Generală a PCR şi la propunerea Anei Pauker (ceea ce Eliade n-avea cum să ştie în ianuarie) „lar Pătrăşcanu nu era în conducerea Partidului, deși era ministrul Justiţiei în primul guvern de după 23 August. La Conferința din octombrie 1945, un alt „moscovit”, Vasile Luca propune, după stenograma citată de Pavel Câmpeanu, „ca, public, să fie tovarășul Gheorghiu-Dej secretar politic, dar în practică, tovarășa Ana" (p. 190). Căo astfel de propunere avea să-l irite pe Gheorghiu-Dej, care se va răzbuna la prima ocazie (în 1952), nu e de mirare.

La această situaţie, de fapt din ianuarie 1945, trebuie adăugat că, oricât de paradoxal ar părea, Mircea Eliade a avut totdeauna o slăbiciune pentru Ana Pauker, o simpatie care contravine presupusului său antisemitism visceral. În nuvela Pe strada Mântuleasa, a cărei acţiune se petrece în primii ani ai comunismului din România, Ana Pauker apare ca personaj sub numele de Anca Vogel. Ea este, dintre membrii conducerii de Partid, cea mai inteligentă şi sensibilă. Este singura personalitate comunistă care ascultă cu plăcere poveştile încâlcite, dar pline de farmec ale lui Zaharia Fărâmă — poveşti în care poliţia politică descitrează, de fapt imaginează, nişte inexistente conspirații duşmănoase împotriva regimului. Motivul înlăturării ei de !a putere este tocmai incapacitatea ei de a vedea scenariile paranoide din poveştile lui Fărâmă și capacitatea ei de a le aprecia estetic. Eliminarea ei este un semn că în PCR se practică o selecţie inversă a cadrelor, sub imperativul unei suspiciuni generalizate. Lipsesc din portretul Ancăi Vogel, recunoscută ca Ana Pauker de mai toţi cititorii, inclusiv de apropiaţii acesteia, orice stereotipuri antisemite (Sau filosemite). E de presupus că dacă astfel de stereotipuri ar fi fost prezente, ele ar fi fost identificate de fiica şi de ginerele Anei Pauker. Şi dacă ar fi fost aşa, e probabil că ei nu i-ar fi prilejuit lui Eliade o însemnare de.jurnal ca următoarea, de la 6 iulie 1976, la Paris: „Vin să mă vadă Dr. Brătescu, istoric al medicinei, autor al unei excelente monografii despre. hipocratism.. Vine. însoțit de soția lui Figura mi se părea oarecum cunoscută. — Este fata Anei Pauker! mă lămureşte doctorul. Citiseră, amândoi, Pe strada Mântuleasa. Dar cum de aţi cunoscut atâtea detalii precise?, mă întreabă. Nu ştiu dacă m-au crezut, când le-am mărturisit. că povestirea este inventată de la început până. la sfârșit, că o inventam pe măsură ce o scriam (Jurnal, II, p. 235).

Repet: am citit cartea Alexandrei Laignel-Lavastine cu cel mai mare interes. A fost o lectură mult mai stimulatoare decât am putut sugera în aceste câteva pagini. Ar fi trebuit să vorbesc şi de cazul lui Cioran, dar textul de faţă s-ar fi lungit peste măsură. Şi aşa e, cum se spune în jargon de presă, un „cearceat*. Poate cu o altă ocazie. Felul cum e tratat Cioran în volum merită o discuţie amplă, separată.

(Subtitlurile apartin redacției)

„Malheur â vous quand tout le monde dira du bien de vouș...* nota Emil Cioran! premonitoriu, dar poate şi puţin îngrijorat cu gândul şi la Mircea Eliade pe vremea când amândoi, nici prea bine pârguiţi, se tot ciorovăiau pe teme ideologice, având drept înfocat adversar pe Eugen Ionescu — toţi trei omologaţi astăzi în enciclopediile universale.

Şi iată-i în chiar această primăvară, din senin, pe toţi trei puși la zid, cot la cot, vârâţi, cum se spune, „în aceeaşi oală“ şi învinuiți pentru păcatele de tinerețe — într-o carte masivă, de peste 500 de pagini, apărută la PUF şi în care autoarea, Alexandra Laignel-Lavastine, precum un acuzator public feminin, îl întăţişează pe coperta cărţii, imortalizaţi la Paris în Piaţa Furstenberg în 1976 într-o memorabilă întâlnire prietenească

Fotografia din octombrie 1976 părea a consfinţi astfel doar o simplă veche antantă — dacă autoarea s-ar fi abținut să şi comenteze maliţios-un imaginar tâlc al întâlnirii celor trei, atribuindu-i un sens politic, aflat desigur în acele „surâsuri. complice'3; imaginea emblematică — fără acest ambiguu comentariu — ar fi dovedit din partea autoarei bună-credință şi obiectivitate.

Fiindcă, iată, aceeaşi prietenească întâlnire este altfel văzută însă de Mircea Eliade, care în Jurnalul său, obiectiv, fără nici un parti-pris, şi-l aminteşte pe Eugen Ionesco „vesel, râzând, punând şi ridicând. brațele spre ceri..., iar capul tuturor relelor, Emil Cioran, de astă dată apare „resemnat, politicos, melancolic“; cât despre comentator, bucuros de a-i revedea (precum arată în fotogratie), el trăgea din lulea... În nici un caz însă cei trei muşchetari, reîntâlnindu-se după ani şi ani de zile, nu aveau de ce să mai şi schimbe între ei acele tainice „zâmbete complice“, acele amintiri pesemne privitoare la cine ştie ce „cuiburi legionare“.

A-l aşeza imaginar şi inocent pe Eugen Ionesco alături de cei doi foşti legionari celebri, iar apoi a le mai şi atribui malițioase gânduri este un voit act de denigrare şi chiar de rea-credinţă din partea doamnei Alexandra Laignel-Lavastine, care, pesemne știind bine româneşte şi având acces la documente, în plus — culmea imaginaţiei —, îl şi acuză de faptul de a nu-i fi denunţat pe Cioran şi Eliade autorităţilor yankee sau franceze, de faptul că au fost extremiști de dreapta!

lonesco — inocentul inculpat

Consider o datorie din partea-mi, fiind unul dintre ultimii supraviețuitori ai „falnicei generaţii '30* — dar mai mult încă şi a fostului elev al Colegiului - Naţional „Sf. Sava" (clasa a VIII-a modernă), lonesco Eugen — din ziua când ne-am văzut amândoi tipărite primele poezii — (Eugen cu prima sa Elegie pentru. fiinţe mici) în aceeaşi revistă Vlăstarul (periodic al Liceului „Spiru Haret'), unde, în 1924, debutase cu o proză ştiinţifică însuşi Mircea Eliade. ă

Dar nu despre aceste premiere, de acum mai bine 70 de ani este vorba, ci despre anotimpurile când Emil Cioran ieşea din biblioteca Fundaţiei Carol / sau din aula cu şedinţele grupului Criterion (animate de Petru Comarnescu), şi de faptul că, după şedinţele, uneori furtunoase, o luam pe Calea Victoriei fie spre dreapta, spre „Corso“, ori „Corsoleto“ sau mai degrabă spre stânga, spre barul automat „Herdan“ (poreciit de Pericle Martinescu a fi „corabia cu. rataţ!S), unde Eugen Ionesco se războia fie cu Arşavir Acterian, devenit prin contaminare şi el legionar$ sau cu blândul Sahia ori Belu Zilber — vociterând fiecare acut şi abordând nu numai probleme literare... Aceste rixe verbale nu întinau însă sincera amiciţie. şi reciproca preţuire dintre noi.

Presimţind apoi catastrofele ce aveau să se abată treptat şi asupra Regatului României, fostul profesor de franceză de la „Sfântul Saver, ajutat atât de directorul /nstitutului Francez „Alphonse: Dupront', cât şi de cei doi puternici ocrotitori şi directori ai Vieţii Româneşti: domnii Ralea şi Vişoianu;— personalităţi care, din când în când şi pe rând, deveneau secretari de stat, dacă nu miniştrii Artelor, dar mai adesea ai Muncii şi Asigurărilor Sociale, iar cel de al doilea director al Vieţii Româneşti, Constantin Vişoianu, ministru al'Atacerilor Externe”... Şi drept urmare, graţie acestor eforturi conjugate, Cioran şi Eugen Ionesco vor izbuti în cele din urmă să părăsească patria condusă atunci de mareşalul lon Antonescu pentru. patria, mai blajină, a mareșalului Philippe Petain. Şi astfel, s-a întâmplat ca Eugen Ionesco să nu fi împărtăşit, poate, dacă nu'soarta lui Mircea Vulcănescu ori a lui Haig Ac-

În arhiva lui Barbu Brezianu există trei fotografii asemănătoare cu cea devenită celebră

Barbu Brezianu: „Această fotografie mi-a fost dăruită chiar de Eugen lones

terian, desigur pe cea a prietenilor lui de genei Arşavir Acterian, Dinu Noica, Alecu Paleologu, Pillat ş.a., fiind ferit astfel de o vilegiatură la Po Albă, Midia ori pe Coasta Galeş şi de a face cunoş cu un zbir de talia lui Liviu Borcea, care arunca cu ba lovani după bieţii deţinuţi munciţi.

Ajuns la Vichy ori Paris, ca un adevărat co: cultural principal, atașat de presă şi diplomat, Euge Ionesco va desfăşura o adevărată, vie și conştiincio să activitate Ia revistele franceze din exil — precul Cahiers France-Roumanie (unde va tace elogiul | Tudor Arghezi, cu îndemânare tradus de Ilarie Voroi ca8), ori va tâlmăci chiar pe Urmuz (cât pe aci s tipărit la Gallimard?. A mai izbutit să traducă, să tipărească romanul Urcan bătrânul al unui tor puternic“ (cum spune George Călinescu), al lui vel Dan. Dar se ştie că a făcut şi o trăznaie, trimiţă Bucureşti, în martie 1946, la Viaţa Românească crud reportaj împotriva armatei, pe care în nui Ministerului Armatei colonelul Valter Roman I-a înfig în Glasul Armatei. Drept urmare, Eugen lon tost nu numai destituit, dar şi condamnat în cont cie la 5 ani de închisoare.

Devenit şomer, nevoit să facă munci umile, pă cărăuşie prin piețele Parisului — asttel îl va afla pr torul lui, proaspătul ambasador al RPR, Mihai R (într-un popas parizian în drum spre reşedinți Washington), când Eugen lonesco, deznădăjd capătul puterilor, i-a spus acestuia că vrea să se toarcă la Bucureşti — la care Ralea i-a interzis: „i care cumva să faci una ca asta...*. Astiel ascultând povaţa lui Mihai Ralea (1896—1964 — au “şi al cărţii Cele două Franţe), treptat, treptat, a

Regelui moare va deveni, cum se spune, OM faimă universală... De aceea, şi doamna Alexani Laignel-Lavastine, îmbrăcând roba de prim-pi (bazându-se şi pe fotografia cu pricina), a extin: zitoriul — poate ca dea jos şi de pe tronul miei Franceze — şi împotriva lui lonesco Eugen, nuindu-l şi pentru faptul de a nu-i fi denunțat. vreme ce ştia — pe camarazii Cioran Emil şi El Mircea, că au fost (şi, poate, în subconştient, În şi sunt) nişte ofiliţi legionari... Şi această subtilă e trebuie infirmată, de vreme ce tot acuzatoarea, În. fotografiei cu „surâsurile complice“, nu are alte că Eugen lonesco ar fi umblat cu păra.

Adăstăm aşadar la un încă mai voluminos consacrat exclusiv pertidului „turnător“, exclusiv IO

1. Cioran — De /'inconvânient d'6tre n6, Ed..Gallimara, 1986, p. 183.

+ 2. Alexandra Laignel-Lavastine — Cioran, Eliade, lonesco: L'oubli du fascisme, Presse Universitaires de France, Perspectives critiques, PUF, Avril,

3, „on y voit les membres du fameux trio 6changer des sourires complices... (A. Laignel-Lavastine, op.. cit, p. 12) — şi, cu drept cuvânt, eminentul critic literar N. Manolescu întreabă: „Cum se poate întemeia pe o supoziţie de acest fel un demers istoric. şi critic?" (Istoria ca proces politic, în România literară, 4.06.2002). ş a

4. Mircea Eliade — Fragmente de Jurnal, Almanahul literar, 1985, p.7

5. Prozatorul Pericle Martinescu a evocat cu farmec ambianța peripateticului bar în volumul Umbre pe pânza vremii (1985).

6. Fratele lui — Haig Acterian era însurat cu o înfocată legionară, actrița Marietta Sadova, care l-a determinat şi împins să ajungă directorul Teatrului. Naţiona! din

capitală. 7. Mihai Ralea — ministrul Artelor (1945—1946), iar al Muncii în răstin 1938-—'39 în guvernele: Patriarhului Miron Cristea — Armand Călinescu — geti lul Argeşanu — Constantin Argetoianu, apoi din 1940, şi Gh. Tătărescu. ŞI, În în 1946, sub guvernul Petru Groza (care, la rândul lui, fusese, în 1926, mi guvernul generalului Averescu), Constantin Vişoianu, ministru de EX! guvernul generalilor Constantin Sănătescu şi Nicolae Rădescu (1944—19 Stelian Neagoe, /storia Guvernelor României, Ed. Machiavelli, 1999)

8. Titlurile poemelor, pierzând fireşte din savoarea originală, erau (Ci Pipau, L'heure tardive, Plus de terre, De /'au-delă, Langueur, P: secret, La fin de I'Automne, Non, jamais, L'Automne, Automhe ŞI morts), cu o amplă introducere a lui Eugen Ionesco intitulată La Podsie de ! Arghezi (Cahiers France-Roumanie, no. 2, 1946, pp. 22—26).

9. A. Laignel-Lavastine, op. cit, p. 397,

MIRCEA IORGULESCU

pistorsiuni fără frontiere

Nu este nevoie să fie cineva foarte exigent pentru a constata că, în materie de date precise privind istoria politică şi culturală a României, Alexandra Laignel-Lavastine are o tendinţă constantă de a le modifica după cum îi vine mai bine pentru nevoile demonstraţiei.

În timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, la Bucureşti a avut loc un pogrom, în cursul căruia — scrie Alexandra Laignel-Lavastine — „sute de evrei fură masacrați (p. 47, subl. mea), deşi cercetătorul Radu Ioanid reţine drept plauzibilă citra de 120 (Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, 1997, p. 76). În altă parte, Radu loanid este totuşi citat, iar de această dată cu citra exactă, dar acolo nu mai era nevoie de îngroşarea demonstrativă a tuşelor.

Denumirea sinistrelor „echipe ale morțit legionare este tradusă în franceză prin formula de rezonanţă sud-americană „escadrons de la mort, în mod cert familiară cititorului contemporan din relatările despre escadroanele morii din Brazilia şi Argentina. Constituirea lor este plasată de Alexandra Laignel-Lavastirie în anul 1933 („Je Capitaine met sur pied, des 1933, ses fameux «escadrons de la mort" — p. 116), deşi toţi istoricii fenomenului legionar şi ai epocii plasează înființarea „echipelor morțit' în aprilie 1936, cu ocazia Congresului studenţesc de la Târgu-Mureş (Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919— 1941, Humanitas, 1995, p. 233, Z. Ornea, Anii. treizeci, pp. 304— 305). Nesatisfăcută, s-ar zice, cu numai trei ani de vechime în plus a „echipelor morți obținută prin această mutare a bornelor, Alexandra Laignel-Lavastine le transferă şi mai departe în timp, atribuindu-le un fel de prezenţă constantă şi masivă aproape de-a lungul întregii perioade a istoriei interbelice româneşti: „Parmi les nombreuses_victimes de ces equipees macabres, on peut ainsi menntioner, entre autres, /assasinat prâcurseur, en 1924, du -prefet de police de lasi, Manciu, tu€ en pleine rue par Codreanu lui-meme (il sera aquite); le Premier ministre liberal, 1G. Duca, dont il a dăjă 616 question, tu€ par balle sur le quai dune gare par trois IEgionnaires, en 1933; le ministre de /'Interieur Armand Călinescu, en septembre. 1939; I'&conomiste et homme politique. Virgil Madgearu, ainsi que le celebre historien Nicolae Iorga, tous deux Sauvagement assasines dans une forât en Leea (p. 116). Trecând peste amănuntul — dacă „amănuni e! — că Armand Călinescu era premier în 1938, când a fost omorât, trebuie totuşi precizat că, de fapt, doar ultimii trei au fost victime ale unor „echipe ale morţi, iar primul asasinat comis de o asemenea ipiusadevd! „macabră' formaţiune I-a avut ca țintă pe disidentul legionar Mihai! Stelescu, acesta fiind ucis bestial în vara anului 1936, la câteva luni după Congresul stuc rijese de la Târgu-Mureş. Descrierea modului de Sejur e „echipelor morţi” se remarcă tot prin ampliicarea ie:

iilor — „Urmând recomandarea Câpi-

resată a proporţiilor — „Ure aceşti executori tanului lor, cei mai mulți dintre avArgi4 rada poliției odată crima săvârși

îgipozar ae po Pi fi astfel executaţi la pat out seal, cale că într-un singur ur dec 1171: e alertă după comiterea vreucaz au fost executaţi epopei PO si nu pentru că nuia dintre asasinatele eine ae epresiunea ce a urs-ar fi predat, ei. Este aci, la 21 septembrie mat uciderii lui Armand Ci a împuşcaţi sute de legio1939, când au fost într-adevi if scari, alţii arestaţi Au. do da A locală, cadavrele lor fiind Phil ea vreme de mai multe zile în piețele

niei. E un pic diferit de publice din toate orașele făra DE) o utlale

ce scrie Alexandra Laignel-L-îv60, s.cr ți predat după acutaţi fiindcă s-

de tineri legionar! 9*ece'awţel, cea dintâi „echipă a

comiterea asasini oda a fost cea compusă din ucigaşii care s-a pri e Laignel-Lavastine menţionează

lul Stelescu. ea la Târgu-Mureş, dar prefăcându-l

totuşi Congresul de mutându-l în 1935 şi folosind

din „studenţesc” în Pod Congres legionnaire de

o anacror ge nouvelles actions kami-

; de 193%, rdarmallons & Mon, ont ete

Portretul artistului

decidees contre plusieurs. dignitaires politiques et autres «canailles»" (p. 117). Acţiuni kamikaze în România în 1935?! Libertatea autoarei de a bate cum vrea câmpii istoriei pare neţărmurită. Mai grav este că ea își camuflează distorsiunile citându-l pe Z. Ornea, care — se afirmă într-o notă din subsolul paginii — a făcut „reconstituirea desfăşurării acestui congres“. Să vedem.

Să vedem şi să comparăm. lată, aşadar, ce scrisese Z. Ornea: „în plin congres, s-a propus şi aprobat constituirea unor echipe ale morţii împotriva unor demnitari (li s-a spus «canalii»), adversari ai legionarismului (Armand Călinescu, Virgil Madgearu, S.S. Vartolomeu, Gabriel Marinescu, disidentul legionar Mihail Stelescu etc.). La propunerea preşedintelui Congresului, Gh. Furdui, se formează câte o echipă a morţii pentru fiecare dintre persoanele «canalii», membrii ei depunând, atunci şi acolo, jurământ. (..) S-au constituit şase echipe ale morţii

în prezenţa publicului şi a unor oficialități (Anii treizeci, p. 305). Se vede, acum, de unde a preluat (prost!) Alexandra Laignel-Lavastine detaliul despre „canalik, dar de unde şi de ce va fi inventat ea acțiuni kamikaze (şi încă mai rău: „noi acţiuni kamikaze“!), imposibil de ştiut. Să fie, oare, pentru a se sugera cititorului că România interbelică a fost un paradis al terorismului, şi încă al terorismului de o speță ce nu avea să apară pe scena mondială deeât multe decenii mai târziu?! A quelque chose malheur est bon, însă, căci prin descoperirea de kamikaze în România anilor '30, Alexandra Laignel-Lavastine îşi poate oricând revendica un loc de seamă printre protocronişti... Evident, Ceauşescu nu şi-a luat niciodată „titlu/ de Conducător, după exemplul lui Antonescu (p. 465), cum afirmă Alexandra Laignel-Lavastine; această denumire era folosită, abundent, în textele encomiastice, dar ca titlu oficial nu a existat, titlurile lui oficiale. au fost „Preşedinte al Republicii Socialiste România“ şi „Secretar general al P.C.R.“. Ceauşescu nu şi-a spus şi în România nu i s-a spus vreodată „Geniu/ Carpaţilor şi „Dunărea Gândirit', cum notează autoarea (p. 469), acestea au fost formule caricaturale întrebuințate exclusiv în jurnalismul critic din Occident la adresa lui: fostul dictator a atins asemenea culmi ale grotescului încât nu e deloc nevoie de supralicitări pamiletare. Mai ales într-un studiu ştiinţific, ele sunt în mod şocant neIalocul lor. Evident, protocronismul nu a fost „o nouă doctrină de Stat: şi care a înlocuit „puţin câte puţin marxism-leninismur (pp. 465—466), cum crede Alexandra Laignel-Lavastine, ci o direcţie cultural-propagandistică oficioasă (nici un document oficial al partidului comunist sau al instituţiilor de stat implicate nu o menţionează vreodată). Edgar Papu nu a fost niciodată academician, cum crede Alexandra Laignel-Lavastine („academician la pensie", încă!, deşi formula e absurdă — p. 466). Ideea că Edgar Papu a lansat pratocro-

ca delincvent politic UV)

nismul la instigaţia de peste Ocean a lui Mircea Eliade, care — legionar camuflat cum era — devenise complicele obiectiv întru naționalism şi etnicism al regimului ceauşist, e demnă de-un ziar bulevardier, nu de un studiu universitar. Mai ales că protocronismele hilare, chiar fără să poarte această pretențioasă denumire, nu sunt neapărat o specialitate românească (sovieticii au inventat oficial priorităţi ca /ocomotiva lui. Poizunov, radioul lui Popov, becul, lumânarea lui Mecinnikov, în Ungaria a existat în perioada interbelică o grupare care susţinea că Isus fusese de neam turanic, deci strămoş al ungurilor, în Bulgaria, sub regele Boris, s-a lansat teoria că bogomilismul a fost Ia originea protestantismului, a iluminismului şi a Revoluţiei Franceze

iar Napoleon avea sânge bulgăresc etc., etc.). Aberaţia nu se combate prin aberaţii.

Evident, înşiruirea titlurilor de „reviste“ în jurul cărora s-ar fi regăsit „tinerii intelectuali revoltaţi de la sfârşitul anilor '20 este cel puţin aproximativă, Alexandra Laignel-Lavastine citând în acest sens „Cuvântul, Floarea de Foc, Axa, Calendarul, Mişcarea“ (p. 34) — Axaa fost un periodic legionar, scos de un grup legionar cu acelaşi nume, din octombrie 1932 până în decembrie 1933, Calendarul a tost un ziar scos de Nichifor Crainic, din 1932 până în 1933, Mişcarea tot ziar, ziar liberal înfiinţat la laşi, înainte de primul război mondial, adus la Bucureşti în august 1930 şi devenit oficios al Partidului Liberal-georgist, Floarea de foc, săptămânal, a apărut două luni şi jumătate în 1932, o lună în 1933, şase luni în 1936, fiind „o revistă neafiliată ideologic“ (Z. Ornea). Rămâne Cuvântul, într-adevăr o tribună a „Tinerei Generaţir, dar ziar, cotidian, nicidecum „revistă, în paginile căruia doi au fost prin: cipalii promotori ai eterogenei grupări — Mircea Eliade şi Mihail Sebastian (acesta redactor la gazeta lui Nae lonescu din 1927 până la suprimarea ei din 1933). Amănunt absent din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, însă, fiindcă ea mai şi scade, uneori, nu doar adaugă: efortul de extragere a lui Sebastian din „Tână ra Generaţie“, din lunga prietenie cu Eliade, din relaţiile foarte strânse cu Nae Ionescu pe durata multor ani este considerabil şi reprezintă încă una dintre liniile pur şi simplu scandaloase ale acestei cărți.

Dar distorsiunile şi deturnările nu sunt limitate la istoria şi cultura română. Nevătămată nu scapă nici cultura universală. Fiindcă Mircea Eliade se identițică, asemenea oricărui exilat de altfel, cu legendarul Ulise şi menţionează cu totul în treacăt şi /abirintu/, Alexandra Laignel-Lavastine găseşte nimerit să-l contrazică integral (Eliade, scrie ea, „est un anti-Ulysse", el este un „condamnat să nu iasă niciodată din labirint', p. 423). Ea îl pune pe Eliade sub semnul labirintului, mai exact al legendei Minotaurului din labirintul cretan, şi

(Continuare în pag. 14)

1 de moștenirea * 1 ţii și Stasi =

Simpozion 6-8 iunie 2001 “i 1 Volum bilingv (român-german) * |] Publicaţie a pe mnoesteaLrinacre 2 1 Pa ref rini mari .

editată de e compania .

Str. Prof. lon Bogdan e Ne. 16 Sector, 71149 Bucureşti * Tel. : 210 6194 Fax: 211 59 48 compania Gfro e

Portretul artistului...

(Urmare din pag. 13)

face o interpretare a acestei apropieri în cheie abracadabrant freudist-politică (descoperă, în legenda Minotaurului şi în nemenţionarea ei la Eliade „patru teme grele de sens“, anume „căutarea adevărului despre sine însuși, Shoah, uitarea, moartea“ — p. 424). Alexandra Laignel-Lavastine ignoră însă, nu se poate şti dacă premeditat sau involuntar, că labirintul prevăzut cu Minotaur nu este decât un caz particular al mult mai amplei teme şi istorii a labirinturilor (cf. Paolo Santarcangeli, Cartea _/abirinturilor, în româneşte apărută la vechea editură Meridiane şi în franceză la Ga/limara, în 1976 — Le livre des labyrinthes). Să-i facem totuşi credit lui Mircea Eliade şi să acceptăm că despre labirinturi probabil ştia ceva mai mult, prin însăşi profesia lui, decât acuzatoarea sa, iar dacă nu s-a referit, el, la labirintul cu Minotaur va fi fost pur şi simplu fiindcă nu pe acela îl avea în vedere...

Dar Alexandra Laignel-Lavastine nu face doar o apropiere forțată, ea schimbă chiar şi datele totuşi cunoscutului mit al Minotaurului, pe care îl rezumă, cam prea liber, astfel: „Minos făcuse să se construiască un labirint pentru a-l închide acolo pe. fiul său, produsul unei zămisliri monstruoase, jumătate om, jumătate taur, care se hrănea cu carne omenească. De aceea constrânsese Atena să-i dea un tribut de tineri şi tinere, oferiţi în fiecare an Minotaurului ca hrană* (p. 423). Fiind vorba de un sacrificiu uman, iar Eliade referindu-se la tema sacrificiului în legătură cu Holocaustul, e lesne de dedus cum şi cam ce legături stabileşte Alexandra Laignel-Lavastine şi de ce a avut ea nevoie de labirintul cu Minotaur, deşi în textul lui Eliade nu fusese vorba de el!

Numai că: 1. Minotaurul nu era fiul lui Minos, ci al soţiei lui, Pasiphae, fusese conceput de aceasta printr-o împreunare cu un taur trimis pe insulă de Poseidon. Ea îl ademenise vârându-se în interiorul unei vaci construite de Dedal (din lemn sau bronz); 2. Minos nu supusese Atena la tributul în oameni tineri fiindcă trebuia să-i furnizeze hrană monstrului din labirint, ci ca pe-

- deapsă răzbunătoare — şi în urma unui război —, pentru că atenienii îi uciseseră fiul, pe Androgeu, din invidie, după ce acesta câştigase toate concursurile la jocurile panateneniene, strămoşii Olimpiadelor de astăzi; 3. tributul nu era anual, ci o dată la şapte'ani şi fusese plătit de trei ori când Tezeu s-a dus în Creta să-l ucidă pe Minotaur. Etc.

Nu este cruțat nici Milan Kundera. Scriind despre disperarea tânărului Cioran de a face parte dintr-o cultură mică şi de a aparţine „unei naţiuni dezechilibrate de intrarea târzie în istorie“, Alexandra Laignel-Lavastine crede a găsi şi la scriitorul ceh devenit francez sugestia unei „Weltanschauung proprii micilor naţiuni, în sensul că, ne spune romancierul ceh, «ele au trecut toate, în cutare sau cutare moment al istoriei lor, prin antecamera morţii [...]». În aşa fel încât «însăşi existenţa lor este întrebare»“. Cititorul care îşi închipuie însă că prin citarea şi citatul din Kundera se acordă o anumită îndreptăţire neliniştilor tânărului Cioran se înşeală amarnic. Dramatica observaţie a lui Kundera este adusă în pagină numai pentru a fi racordată unei formule extrase dintr-o carte a gânditorului politic francez Claude Lefort — şi este: racordată anume pentru a se sugera că în atitudinile lor tinerii Cioran şi Eliade sunt antidemocraţi. „Una. dintre mari-

le întrebări prezente încă din anii 1920 la Eliade ca și la Cioran ar putea fi — scrie Alexandra Laignel-Lavastine — formulată aşa: în ce măsură faptul că existența constituie în permanență o problemă (pentru a relua criteriul lui Kundera), alăturat obsesiei de a avea de răspuns cu orice preţ sfidărilor modernităţii şi competiției cu Occidentul, invită la a trăi ca de neasumat «proba unei indeterminări ultime» şi a unei disoluţii a reperelor certitudinii, constitutive orizontului democratic?'.

Expresia „proba unei indeterminări ultime“, citată de autoare între ghilimele, cum se şi cuvine, aparţine lui Claude Lefort (se face şi trimiterea corespunzătoare). Atâta doar — sau doar atâta! — că nu există nici o legătură între citatul din Kundera şi cel din Claude Lefort. lar ambele sunt puţintel aranjate, cât să participe la demascarea ca antidemocraţi a tinerilor Eliade şi Cioran, gânditori periculoşi încă din anii '20 (Eliade este născut în 1907, Cioran în 1911, primul avea în 1930vârsta de 23 de ani, celălalt 19...).

Citatul din Kundera (Testaments trahis, Gallimara, 1993, p. 229 şi în continuare) este de fapt prelucrat prin castrare, scoţându-i-se substanţa istorică şi fiind transformat într-un „criteriu“ abstract. lată-l în forma integrală: micile naţiuni, scria Kundera, „au trecut toate, în cutare sau cutare moment al istoriei lor, prin antecamera morţii; totdeauna confruntate cu aroganta ignoranță a celor mari, ele îşi văd existenţa perpetuu ameninţată sau pusă sub semnul întrebării; căci existența lor este. întrebare“ (am subliniat ce a fost scos, lăsat pe dinafară de Alexandra Laignel-Lavastine; era oare necuvenit să se vadă şi ce anume, după Kundera, ameninţa perpetuu existenţa micilor națiuni din partea de Est a Europei?!). Nici un raport cu obsesiile şi complexele culturale ale celor doi tineri români din anii '20 şi, totuşi!, '30, fiindcă Milan Kundera e citat de Alexandra Laignel-Lavastine în continuarea unui citat din cartea lui Cioran din-1936, Schimbarea la față a României.

Dar mai ales nici o legătură cu formula extrasă din Claude Lefort (Essais sur Ja politique). Prima surpriză este că, de fapt, Alexandra Laignel-Lavastine preia aovă” formule ale acestuia, citând însă ca atare, între ghilimele, doar una: îri afară de „proba unei indeterminări ultime:, tot lui Claude Lefort îi aparţine şi expresia „disoluția reperelor. certitudinit, preluată ca şi cum ar fi bun obştesc, „Esenţialul, după mine, este că democrația se instituie şi se menţine în disoluţia reperelor certitudinii. Ea inaugurează o. istorie în care oamenii fac proba unei indeterminări ultime, în privința temeiului Puterii, al Legii, al Cunoaşterii... etc.“ — scria Claude Lefort în 1986, în acest eseu despre democraţie (dau citatul după ediţia din 2001, Seui], p. 30), subliniindu-şi el expresia ce-i rezumă un fel strict propriu de a gândi. Nu este vorba, aşadar, de un text normativ, care să stabilească, de exemplu, cu valoare de criteriu, că disoluția reperelor certitudinii. şi acceptarea ei reprezintă o dovadă de atitudine democratică sau de existență a democraţiei, ci de concepte interpretative, ale lui Claude Lefort şi numai ale lui, acestea rezultând, mai mult, dintr-o comparaţie între totalitarism şi democraţie posibilă în 1986, imposibilă în anii '20.

De acest complicat eşafodaj „teoretic“ era însă ne-

voie pentru a se susţine antidemocratismul şi naţioi lismul celor doi. Cu foarfeca prin citate călcând...

Pe culmile falsificării

Este probabil, dar numai până la proba contrar că „virful“ mistificărilor la care Alexandra Laignel-i vastine recurge în mod sistematic în cartea sa est atins în capitolul Splendoarea tiraniei, mizeria de mocrației (p. 457 şi urm.), consacrat „universului litic* al lui Cioran.

După Alexandra Laignel-Lavastine, „între. scrieri] inflamate ale lui Cioran român şi proza târzie. epurată a moralistului care îmbătrâneşte* există „o indiscutabilă continuitate“. Această continuitate est cu deosebire categorică, precizează Alexandra Laignel-Lavastine, în privinţa vederilor lui Cioran despre „democraţie, tiranie, Germania, Occident. în general sau Rusia“. Ceea ce, de altfel, scrie Alexandra Lai nel-Lavastine, admite Cioran însuşi, autoarea prodi când şi citatul de recunoaştere, această frază fără nie un echivoc a bătrânului Cioran — „Asupra acestor | cruri, viziunea mea nu s-a schimbat fundameni ceea ce s-a schimbat în mod sigur este tonul Dovada e făcută, ea este cop/eşitoare, acuzatul cunoaşte faptele — iar după această recunoaştere mai poate urma decât sentinţa şi ea nu poate fi decât — una singură, e lesne de presupus care anume.

lată, în original, acest paragraf care dovedeşte. totul: „// existe pourtant, entre les &crits enflammes du Cioran roumain et la prose tardive et 6 i du moraliste._vieillissant, une indeniable continuit Celle-ci est particulisrement nette si Ion consi: ses vues sur la democratie, sur la tyrannie, Ii magne, l'Occident en general ou la Russie. d&pit au changement du ton, l'&chelle de vi sous-jacente, elle, na guere varig. Cioran, reste, l/admet: «Ma vision des choses na change fondamentalement; ce qui a chan; coup sâr cest le ton»". 3

În realitate, citatul prin care Cioran mărturiseşte nu şi-a schimbat fundamental viziunea, ci doar to! se referă... la poetul englez Shelley, nicidecum la mocraţie, tiranie, Germania, Occident în general Rusia. A fost extras din Exerciţii: de admirație, în original, paragratul de unde şi-a scos proba Ale dra Laignel-Lavastine: „Le pl/atonisme. hyst&rique Shelley me rebute, et ă /effusion, sous quelqu forme quelle se prâsente, je prefere maintenani concision, la rigueur, la froideur voulue. Ma des choses na pas changă fondamentelment; & qui a changă ă coup sâr c'est le ton." (citat ediţia CEuvres, Gallimard, 1995, p. 1627). Cioran SE referă acolo la Shakespeare şi Shelley, la felul c citea când era tânăr şi la lecturile de bătrâneţe, com raţie de care se serveşte pentru a se situa, la di de 30 de ani, faţă de Prâcis de D&composition | tat de descompunere). Căci originea textului Exerciţii de admiraţie este, precizase Cioran ÎNt6 notă, o prezentare pe care o făcuse pentru O în Germania a acelei cărți. Care nu este, nici ea, â „Cioran român, ci a lui Cioran francez: a apă! 1949 la Paris şi a fost cea dintâi carte scrisă de € franceză. Oricum ar fi, despre Shelley (în conteX imediat) sau despre Tratat de descompunere i contextul eseului întreg), este limpede că „reci: noaşterea“ lui Cioran NU SE REFERĂ LA DE- „ MOCRAȚŢIE, TIRANIE, GERMANIA, OCCIDENT S 4

ÎN GENERAL SAU RUSIA. Recunoaşterile de care sunt pline dosarele politice ale scriitorilor şi intelectualilor căzuţi în ghearele NKVDIKGB şi ale serviciilor de securitate din țările sovietizate erau obţinute prin tortura fizică şi psihologică; spre deosebire de anchetatorii acelor instituţii, Alexandra Laignel-Lavastine îşi smulge „probele“, „mărturiile“ şi „recunoaşterile“ torturând doar texte. Când un autor atinge asemenea culmi ale deturnării citatelor nu-l mai crezi nici dacă afirmă că Parisul e capitala Franţei...

Un caz de preluare/prelucrare

Într-o cronică despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, apărută în numărul pe iunie al revistei franceze Magazine litteraire, eseistul Patrice Bollon observă că autoarea „se încrâncenează să treacă sub tăcere într-o manieră cel puţin inelegantă“ ceea ce fusese spus pe aceeaşi temă înainte de ea. Nu se poate şti însă dacă lui îi vor fi fiind cunoscute contribuţiile n limba română (unele, vai!, doar în limba română, dar asta e o altă istorie, o altă poveste...); se poate presupune că mai degrabă nu, el ar fi citat măcar una.

Inelegantă, şi este un fel delicat de a zice, este însă şi atitudinea autoarei cărţii despre uitarea fascismului la Cioran, Eliade şi lonescu faţă de ceea ce nu trece sub tăcere. Alexandra Laignel-Lavastine menţionează astfel şi chiar foloseşte câteva dintre lucrările fundamentale aparținând unor autori români aflate într-o relaţie de suprapunere integrală ori parțială cu tema sau temele cărţii ei. Nu sunt numeroase, e drept, aceste lucrări, dar ele există şi fac în bună măsură cel puţin curioasă ideea că ar fi vorba de un teritoriu până acum, până la cartea ei, rămas necercetat. Cărţile lui Z. Omea despre deceniile al treilea şi al patrulea, studiul lui Leon Volovici despre „ideologia naționalistă şi «problema evreiască» în România anilor 30, cartea Martei Petreu despre tânărul Cioran (sau „Cioran romârt'), studiile şi eseurile aceluiaşi despre Eugen lonescu, strânse de curând într-un volum prezentat la această rubrică, nu mai puţin şi cam stufoasă, dar utilă şi pe nedrept uitată carte a lui Dumitru Micu despre

„gândirismt- sunt, fără a mai lungi lista cu adăugarea

contribuţiilor de natură strict istorică, de neocolit pentru

ător onest. = 4 E „nai Laignel-Lavastine nu le ocoleşte. Nu

iar le utilizează ca surse. Nu e nimic pere a art însă că o face nemărturisit. Ea compilează alert, compilează chiar într-o manieră susce Na de plagiat, dar indică sursele originare de p! le-ar fi consultat ea însăşi, nu prin intermediul psi ie tora, iar pentru a-şi camufla nu tocmai cercetărilor îi moralul procedeu menţionează, a ge in iaca real a şi autorul în ate f flo ince) te pa ie poate fi făcut în privinţa capiUng cul intentat în 1946 la Bucureşti lui

tolului rabi 392-400). Reconstituirea docuEugen 0 Vă şi integrală a acestui episod din biomentară defi n lonescu a fost făcută de Marta Petreu, grafia lui Bug prima oară textul în revista Apostrof, ea şi-a eri apoi l-a inclus în volumul Ionescu în Ea. bul (Biblioteca „Apostrof *, 2001, p. 86—

124). Comparaţia dintre capitolul menţionat din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine şi reconstituirea făcută de Marta Petreu duce la concluzia certă că prima autoare nu a văzut niciodată publicaţiile de epocă şi că, de fapt, a preluat totul, uneori încă şi în mod eronat, din textul celei de a doua. Aceasta deşi Alexandra Laignel-Lavastine face trimiteri la numere din Dreptatea, Universul şi România liberă din martie—mai 1946 ca şi cum le-ar fi consultat ea însăşi, Martei Petreu rezervându-i doar „privilegiuf de a o menţiona ca autoare a unei „anchete foarte complete asupra acestei «afaceri lonesco»“. O afacere în care de fapt lonescu a nimerit întâmplător (a fost tras, implicat în ea, printr-o delaţiune de presă), cum a stabilit Marta Petreu. Rolul de declanşator l-a avut o caricatură despre divizia „Tudor Vladimirescu“, de auxiliari ai armatei sovietice de ocupaţie, caricatură publicată la 16 martie în gazeta ţărănistă Dreptatea. Marta Petreu descrie această caricatură şi reproduce reacţiile violente ale Ministerului de Război, care anunţa darea în judecată a Dreptăţii, la 19 martie, şi ale ziarului G/asu/ Armatei. La Alexandra Laignel-Lavastine, caricatura se transformă întrun... articol, probabil pentru a căpăta mai multă consistenţă. Redactorii ziarului țărănist vor descoperi însă, după zece zile, un text anticazon al lui Eugen Ionescu publicat în numărul pe martie al revistei Viaţa Românească, în acel moment condusă de Mihail Ralea, devenit „tovarăș de drumr al comuniştilor. Ei vor încerca să se apere (se anunţase darea lor în judecată) prin denunţarea articolului lui lonescu drept o insultă mult mai groaznică la adresa armatei, vizat în realitate fiind Mihail Ralea. Despre disputa publicistică dintre ziarul țărănist şi gazetele comuniste Alexandra Laignel-Lavastine scrie că „invectivele şi protestele se succed în prima pagină, precum cel intitulat «Pentru Eugenioneşti şi patronii lor» (Dreptatea din 7 aprilie (p. 398) . Această afirmaţie, exemplificată prin citarea unui titlu şi a sursei pare a fi rezultatul comprimării a două fragmente din textul Martei Petreu — „Protestele bine regizate ale armatei contra Dreptăţii şi contra lui Eugen lonescu au continuat toată luna aprilie şi în prima decadă a lunii mai. Glasul armatei le publica număr de număr, pe pagina întâi, sub titluri groase...“ (vol. cit., p. 109). Marta Petreu prezintă, desigur!, şi articolul din Dreptatea din 7 aprilie, numai că ea indică pagina a doua ca loc de apariţie (şi este incontestabil că l-a văzut, de vreme ce şi citează din el). Amuzant — amuzant?! — poate fi că până şi expresia „titluri groase“ este preluată de Alexandra Laignel-Lavastine, dar distribuită în alt loc — despre punerea la punct, într-o conferinţă de presă, făcută de Ministerul de Război, „sa mise au point, exposăe lors dune conference de presse, fait les gros titres de /a presse* (p. 398, subl. mea). Dar nu punerea la punct de la conferinţa de presă a fost preluată de ziare, ci un comunicat ulterior, dat după conferinţa de presă (cf. Marta Petreu, p. 105—106)!

Cum însă Alexandra Laignel-Lavastine pare să aibă un dar întrucâtva asemănător celui al regelui Midas, distorsionând cam tot ce citează, ea nu putea lăsa neatinsă nici scrisoarea trimisă Martei Petreu de Eugen Ionescu în 1991, prin care acesta protesta împotriva republicării în revista Apostrof. a textului care provocase scandalul din 1946, pe motiv că el nu mai corespunde actualităţii în noul context din România.

L] PRIOR nooks DISTRIBUTORS SRL Tel fax.210 0 8928; 212 3561; 211 8957; e-mail: prior6 dial. kappa.ro, http./wwwprior-books.ro Câştigătorul tombolei organizate cu ocazia

Târgului Internaţional de Carte

Bucureşti 2002 este domnul VIOREL POPOVICI, 53 de ani, din Timişoara. Premiul este un album de artă Neoclassicism and Romanticism, 500 de pagini, în valoare de 1.130.000 lei. Premiul va fi trimis câştigătorului prin poştă.

Textul din 1946, continua Eugen lonescu, trebuie de altfel să fie editat într-un volum de la editura Humanitas, „dar cu note şi prezentări necesare pentru o apreciere corectă“. Finalul scrisorii lui lonescu era lipsit de orice echivoc — „Ce texte, publie tel quel, sans aucune presentation, peut faire le jeu de /une ou lautre «tendance» s'opposant en Roumanie. Je refuse toute r&cuperatiorr (cf. Marta Petreu, vol. cit., p. 122—123).

Şi iată ce devine această scrisoare la Alexandra Laignel-Lavastine: „// /ui envoie (Eugen lonescu Martei Petreu — nota mea) une longue lettre pour lui dire que «sans rien renier de ce texte ecrit il y a quarante-six ans, mais se referant â des faits datant des annees 1930», il estime qu'il ne correspond plus «ă lactualite d'une republication dans le contexte actuel de la Roumanie», d'autant qu'il pourrait &tre r&cuperă, poursuit-il sans prăciser sa pens6e, par tel ou tel camp“ (p. 400). Şi astfel scrisoarea lui lonescu, unde el reclama o prezentare care să permită o „apreciere corectă“ a textului din 1946, se preface, ca prin farmec, într-o... dovadă de ambiguitate!

Retur la realismul socialist?!

În unele dintre comentariile despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine se procedează nedeclarat şi, poate, şi nepremeditat, după canoanele realismului socialist. Specifică realismului socialist era tirania temei nu avea importanţă dacă o carte era bună, mediocră ori proastă, importantă era „tema“. Despre o carte slabă, dar care avea o „temă importantă", era imposibil, de fapt interzis, să se spună că este... slabă, ea era apărată, protejată, înnobilată, chiar, de importanţa temei!

Se întâmplă exact la fel cu „studiul“ Alexandrei Laignel-Lavastine. O carte slabă, făcută să producă zgomot, o carte în care sunt folosite procedee incorecte. A-i numi defectele nu înseamnă însă a contesta existenţa unei forme specifice şi criminale de fascism în România interbelică, nici a antisemitismului „larvar“ ce avea să devină de stat între 1938 şi 1944, nici a adeziunilor lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi a altor intelectuali din generaţia lor, dar şi din alte generaţii, la legionarism. Înseamnă, pur si simplu, să o judeci ca pe un produs intelectual, după normele şi măsurile de judecată adecvate. Fără a accepta tirania temei. Asta dacă gândim liber.

lar dacă nu...

MARTA PETREU

A metoda

1. Nota de plată

Nu ezit să văd în cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, apărută în primăvara acestui an la Paris, la prest gioasa editură PUF, în colecţia Perspectives. crit ques, o voluminoasă (şi prost întocmită, şi mult încărcată!), notă de plată. La ce mă gândesc:

La începutul anilor '90, cultura română, proaspăt ieşită din îngheţul (inclusiv informaţional) comunist, a luat cunoștință, prin câteva texte critice, că există o problemă, o problemă mare, în legătură cu Eliade — Cioran — Noica, şi că această problemă se leagă de Nae Ionescu şi de legionari. Cel care a deschis cutia Pandorei, chiar dacă într-un mod foarte precaut, a fost Dan C. Mihăilescu, cu prefața sa la Cioran, Revelaţiile durerii (Editura Echinox, 1990). A urmat Norman Manea, cu Felix culpa, în 1992, iar scandalul legat de acest text şi-a întins coada, ca o cometă, până azi.

Ce s-a întâmplat: în România socialismului real, ignoranţa cu privire la epoca interbelică, de fapt cu privire la toată istoria noastră, a fost (şi este şi astăzi!) atât de mare, încât textul lui Norman Manea a fost receptat ca o tentativă mincinoasă de ă distruge mitul Mircea

” Eliade. În România socialismului real, nu s-a ştiut nimic despre nu puţinele feţe întunecate ale epocii interbelice. Aşa că textele despre trecutul prolegionar al lui Eliade, Cioran, Noica, ori pur şi simplu textul meu despre o problemă de sursologie şi de plagiat în cazul lui Nae Ionescu, au fost receptate, toate, ca atacuri la miturile identitare. Reacţia, pe care eu o numesc de narcisism naţional, a fost dură. Şi, repet, nu s-a stins până azi. Mediul cultural intern s-a arătat -şi se arată, în aceste reacţii, ignorant şi plin de panică. Deoarece Eliade şi Cioran sunt şi mari reuşite în culturile occidentale, reacţia de a apăra aceste nume de orice adevăr neconvenabil este şi mai violentă.

Sigur, în tratatul de istoria filosofiei româneşti al

„ Academiei (1980) sau în unele cărţi de istorie s-a scris, şi înainte de 1990, despre problema legionară; dar sursele de acest gen, deformate prin direcția ideologiei oficiale, au fost şi sunt complet lipsite de orice credit şi de orice autoritate; Cioran, Eliade, Nae Ionescu etc. erau cu atât mai tentanţi cu cât erau şi interziși, şi atacaţi din direcţia oficială.

Toate aceste elemente — ignoranţa noastră, gloria occidentală a lui Eliade şi Cioran, formidabila lor reuşită occidentală, tentaţia fructului oprit, faptul că aceşti autori au fost atacaţi în tratatele oficiale etc. — şi-au adus, desigur, contribuţia lor la rezistența cu care lumea culturală românească postdecembristă a primit revelaţiile despre trecutul lor vinovat. La început, rezistența a fost foarte mare, contopindu-se cu furia. Între timp, a mai scăzut, comentatorii care deschid subiectul nu mai sunt linşaţi, deşi tentativele de linşaj nu lipsesc.

Dacă privesc înapoi, pot spune că din 1990 încoace cultura română a funcţionat, în bună parte, ca o „fabrică de absoluturi”, ca o maşină de instituit, de conservat şi de potenţat mituri. Eliade, Nae Ionescu, Cioran, Noica, aceasta este, după părerea mea, ierarhia miturilor culturale actuale (nu mă ocup şi de Eminescu, „Mioriţa” etc., pentru că nu sunt în chestiune). lar cei care, într-o bună şi.corectă manieră critică, s-au atins de aceste mituri, şi-au primit partea lor: de Ia linŞaj intelectual, învinuire, timorare, până la buna primire: critică și chiar premiere. Au fost, ca să zic aşa, de toate; inclusiv presă bună şi premii.

După părerea mea, în ultimii 12 ani, s-a cristalizat chiar o tipologie a reacţiilor, Astfel, în mediile. intelectuale, există:

1. reacţia de respingere a ideii că Eliade, Cioran, Nae lonescu etc. au vreo vină legionară;

2. reacţia normală, de discutare cu cărţile pe masă, a problemei;

93. exagerarea legionarismului celor în discuţie (din motive de oportunism, zic eu),

În mediile legionare, căci există medii legionare româneşti în România şi în străinătate, lucrurile stau astfel;

1. reacţia de respingere violentă a ideii prolegionarismului lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc. şi hăruirea prin toate metodele (mergând până la amenințarea voalată cu moartea) a criticilor şi istoricilor care au îndrăznit să discute tema;

2, folosirea lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu etc, ca

Laignel-Lavastine:

„franceză“ (1)

alibi pentru valoarea legionarismului. Unele texte legionare vorbesc despre Eliade şi Cioran ca despre legionari eterni și folosesc numele lor pentru a dovedi valoarea de ieri şi viabilitatea de azi ale legionarismului.

Notă: precizez că mai nimeni din mediul intelectual nu sancţionează folosirea de către legionari (sau neolegionari) a numelor lui Eliade şi Cioran (uneori Noica) ca alibi pentru propaganda legionară de azi. Ornea, Cătălin Ţârlea, C. Stănescu şi eu am făcut, din când în când, asemenea note prin care am încercat să-i ferim pe aceşti autori de abuzul legionar.

Să mai adaug că, în ciuda rezistențelor cu care au fost primite în mediul intelectual cercetările probe ale problemei, cercetătorii şi-au văzut de treabă. Şi au scris ceea ce au descoperit în cercetările lor. Ornea, Volovici, Marino, Matei Călinescu, George Voicu, Sorin Alexandrescu, Livius Ciocârlie, Ştefan Borbely, lordan

Alexandra Laignel-Lavastine | Cioran, Eliade, Ionesco Loubii du fascisme

Chimet, loan Constantinescu, Alexandru George, Dan C. Mihăilescu, lon Vartic, Andrei Oişteanu ş.a. au scris ce au avut să scrie. Am scris și eu, două cărţi şi diverse articole. Recunosc că nu e tema favorită a mediului nostru cultural, că nu e (încă) comod să scrii despre asta, dar s-a scris şi am scris.

În același timp, îmi dau seama că ceea ce au făcut şi fac aceşti cercetători printre care mă număr e o muncă sisifică. Căci manualele şcolare, cărţile de liceu, merg pe o direcţie contrară sau de ocolire a adevărului istoric; studenţii pe care-i învăţ eu istoria filosofiei româneşti (cer iertare pentru exemplul persona: lizat) vin la cursurile mele gata îndoctrinaţi, prin manualele de liceu, că Nae Ionescu e cel mai mare filosof român; iar despre prolegionarismul intelighenţiei tinere nu ştiu nimic.

Problema mai are o latură, nu lipsită de importanţă. E vorba de România şi de relaţia ţării cu propriii săi evrei.

România ştia — era, oricum, obligată să ştie! — că are, prin trecutul interbelic şi prin al doilea război mondial, o mare, o tragică problemă nerezolvată: problema evreiască. Problemă care e legată de problema legionară şi de aceea a intelighenţiei tinere din care fac parte Eliade, Cioran, Noica etc. S-a grăbit oare România ca ţară să îşi clarifice această tragedie? Nu. Presa antisemită trăieşte la noi ca în paradis; exemplul cu Atac la persoană, care continuă să apară şi după ce s-au sesizat organisme internaţionale, e concludent. Cărţile legionare şi ale extremei drepte în general se vând pe stradă; inclusiv în 8 aprilie a.c., deci după ce guvernul adoptase Ordonanța... despre extrema dreaptă, simbolurile ei şi Antonescu, aceste cărţi se vindeau pe trotuar, în plin centrul Capitalei. Chiar şi Ordonanţa..., vai, ne-a fost smulsă de o conjunctură politică externă, pe care, slavă Domnului, am avut atâta minte să nu o ratăm.

Dar, mă întreb, ce ar fi fost dacă ne-am fi rezolvat lucrurile singuri, fără nici un îndemn din exterior? Ce ar fi fost dacă Emil Constantinescu ar fi ascultat, în februarie 1997, de scrisoarea lui Nicolae Balotă, de-a condamna abuzurile şi crimele săvârşite în trecut în România împotriva evreilor? Ce ar fi fost dacă apelurile

patetice ale lui |. Negoiţescu, să nu încercăm să struim o Românie europeană pe seama ideilor politice. ale lui Noica, Eliade, Cioran, Nae lonescu, Emineseu, Vulcănescu, apeluri publicate în presă încă din 1995 ar fi fost luate în serios?

România are, în trecutul ei, problema relaţiei eu propriii săi evrei, adică problema persecuțiilor antisei mite ce au culminat cu partea românească din Hojg.. caust. ŞI nici chiar exemplul Papei de la Roma, care ai cerut iertare evreilor, în numele Bisericii Catolice, pen-. tru suferințele evreieşti, n-a fost în stare să ne mi din inerție şi să ne facă să facem, smerit, ceea. ce. trebuie făcut: să ne asumăm vinovăția, s-o cercetăm, s-o circumscriem şi să ne-o ispăşim. Nici politie, nigi cultural, nu ne-am învrednicit să clarificăm ceea ce ei de clarificat. Faptul că trebuie cercetată jumătatea de secol de comunism cu de-a sila nu e o scuză să amânăm cercetarea celeilalte jumătăţi de secol, în care cel. puţin 14.ani au o componentă de bunăvoie legionară. Mai ales că cercetarea trecutului de extremă dreaptă. ne-ar ajuta să înțelegem formele demenţiale pe care le-a luat în România socialismul real, cel din ultima sa. întăţişare. În plus, faptul că s-a întârziat cu rezolvarea acestei probleme e tot o moştenire comunistă, țările democrate şi-au rezolvat-o la. timp. Există destui E

lectuali îi România de azi pentru a putea cerceta, temeinic și simultan, atât extrema stângă comunistă, câț şi extrema dreaptă, inclusiv cea legionară.

Da, s-au făcut cercetări, cum am spus mai sus, Din iniţiative individuale. Dar şi din iniţiative instituţionale, De pildă, în Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj s-a. înființat, imediat după 1990, un centru de studii iudaice. Universitatea. din Bucureşti şi-a înființat, de cu rând, un centru similar. Or fi şi altele, în alte universi tăţi. Când o să pătrundă însă rezultatele acestor cercetări în şcoala medie, care formează conştiinţa publică a celor ce vin? Când o să pătrundă aceste adevă- > ruri neplăcute — de fapt tragice, căci despre fapte îstorice vinovate — în conştiinţa publicului larg? În plus, aceasta este o problemă de care ar trebui să se E

cont şi în deciziile politice, inclusiv în politica culturală. internă şi externă. Ş Unde sunt traducerile studiilor solide, deja existente, şi unde a fost publicată, în străinătate, cartea lui Or. nea? Sau cărţile altor cercetători? Dacă volumul lui > Ornea ar fi fost publicat — pe cheltuiala statului român, din iniţiativa lui — la o bună editură din Franţa (sau din Italia, Germania, SUA...) s-ar fi evitat atât nota de plată încărcată pe care ne-o prezintă Laignel-Lavastine 5 acum (neajuns, totuşi, minor!), cât şi o anume notă de . plată permanenţă şi pe termen lung, notă ce se numeşte imaginea României în lume, cu tot ce derivă,

bun şi rău, de aici. Nu are rost să ne amăgim și săne menajăm singuri; ce nu facem noi, de bunăvoie, cinstit şi temeinic, vin şi fac alţii: şi o pot face bine şi onest,

sau rău şi tendenţios. Dacă propaganda noastră cultu= rală în lume ar fi fost făcută lucid şi diplomatic, a fire. buit să înceapă prin traducerea cărţilor ce tratează această problemă, cea mai spinoasă, a trecutului ni tru. Căci am fi dovedit, de bunăvoie, că ne despărțim, de partea vinovată a trecutului nostru istorie nu numai fără nostalgii, ci şi cu un excelent simţ critic şi moral.

Ei bine, n-am făcut, ca ţară, nimic din toate astea. lar acum ne-a sosit, sub forma cărții Alexandrei. Laignel-Lavastine, o notă de plată. Încărcată. Măsluită. ; Dar notă de plată.

II. Salată-Lavastine

Prima impresie pe care o produce cartea Alexan: drei Laignel-Lavastine este covârşitoare: Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du fascisme are 550 pa: gini, o bibliografie „selectivă” de 20 de pagini, index (tot selectiv) etc. Prima impresie — consemnată ca atâl de comentatorii români, care observă că ne aflăm În. faţa unei cărţi serioase şi „documentate”, mai ales „do. cumentate” — este, aşadar, favorabilă. 3

Pentru un cunoscător al epocii, al autorilor luaţi discuţie şi al exegezelor româneşti în domeniu, pri impresie nu ţine, din păcate, prea mult. Ca şi la Y mul anterior al cercetătoarei — Filozofie și naj lism. Paradoxul Noica, Editura Humanitas, 1998 “ eşti izbit şi aici de puzderia de'erori factuale. Pe ms ră ce înaintezi în lectură te izbeşti de o cantitate tot Mi mare de erori mici, de imprecizii, de greşeli factuale, contradicții care te fac să te gândeşti că Alexandră Laignel-Lavastine numai a frunzărit sursele, că pe Une: le nici n-a pus mâna, că a lucrat, cum să spun, în îi şi cumva prin intermediar.

Să iau la rând erorile făctuale (cele de interpreta/$ sunt o altă poveste, ce țin de o ideologie, deci trebuie d cutate separat) care mi-au sărit în ochi la o primă lectul

Cuvântul nu a fost „la prestigieuse revue” (P. dirijată de Nae Ionescu, ci ziarul condus de ace: Cuvântul nu a fost interzis „en 193% (p. 168), ci, riguros vorbind, în primele zile din ianuarie 1934:

ca dovadă, în data de luni, 1 ianuarie 1934, ziarul

apare normal, şi abia apoi îşi încetează, pentru o lungă perioadă de timp, până în 1938, apariţia; Nae lonescu era, într-adevăr, „connu pour. 6tre un proche du Palais et du Parti national-paysan” (p. 96), dar nu simultan, totuşi, ci întâi a fost aliatul PNŢ, abia apoi partizanul lui Carol Il; oricum, în anii când a făcut parte din camarila regală, relaţiile -cu ţărăniştii erau rupte. Apoi, deteriorarea situaţiei lui în interiorul camarilei regale nu s-a produs „vers 7937-1932 (p. 96), cum afirmă Al. L.-L., ci abia în vara-toamna 1933. Afirmația autoarei, că prefața lui Nae lonescu la romanul lui Sebastian De dovă mii de ani a fost „/oceasion pour adresser â la Garde de fer des signes explicites de son ralliement' (p. 100) este o bazaconie ce dovedeşte necunoaşterea cronologiei apropierii de Gardă a lui Nae Ionescu; când şi-a scris prefața antisemită, Nae lonescu era de multă vreme apropiatul mişcării legionare; psihologic vorbind, explicaţia dată de cercetătoare dovedeşte o completă necunoaştere a personajului Nae Ionescu. Tot în legătură cu acesta, Al. L.-L. afirmă că „Des 79331934, Nae lonescu s'emploie. ainsi, au fil dinnombrables articles, a developper au grand jour les implications. ideologiques de sa doctrine..." (p. 101). Articolele din 1933, le cunosc. l-aş fi adânc recunoscătoare autoarei să le numească pe cele, „innombrables”, din 1934... Cea mai stranie găselniţă a cercetătoarei este însă afirmaţia că legislaţia antisemită „mise en place par le gouverment Goga-Cuza â /a fin de 1937 (p. 102) — de fapt, promulgată în 22 ianuarie 1938! — a aplicat „A /a /ettre” filosofia antisemită a lui Nae lonescu. Să zic şi eu ca Eugen lonescu: „Haida-de/'. Adică de ce ar fi avut nevoie A.C. Cuza şi Octavian Goga, primul învechit în antisemitism, al doilea cu pusee antisemite, de antisemitismul mult mai sofisticat al lui Nae lonescu?, care era, orişicât, ideologul concurenţei, al Mişcării Legionare?! Trebuie să fii de pe altă planetă culturală ca să lansezi, cu aerul că pui lucrurile la punct, o asemenea aberaţie. Alexandra Laignel-Lavastine ştie multe despre cultura română; multe, dar nu destul; aşa că vinde bufniţe la Atena. În plus, impenetrabilă la psihologia personajului Nae lonescu, lipeşte pe el toate informaţiile compromiţătoare care-i ies în cale, chiar dacă ele sunt date în sursă sub semnul rezervei şi-al ironiei. De pildă, ia de bună, din Vulcănescu, O informaţie pe care Vulcănescu însuşi O persiflează: că Nae lonescu ar fi purtat tot timpul o fotografie a lui Codreanu asupra-sa cc ul Vulcănescu însuşi considera că „asemenea 7) E iveau cu firea lui Nae lonescu şi că fetişisrne” nu se potri e iidoiainică “Nu-i toată povestea € câ! tu Poe detali picante care săli pentru Al. L.-L., amatoare de de p!

coloreze naraţiunea.

i factuali ga DO re 1887 — 1940 (p. 129) sau scrierea

rescu a trăit îi Ă Dr “si Ai Radu Paraschivescu numai Miron nenelu sură 222) — pot fi puse, prin bunăvoința Para i pe seama tiparului; cum erorile de acest gen cititorului, PE! eroase şi în cartea Al. L.-L. despre j re, într-o singură pagină, 89, cumuNoica fate greşeli: În contra directiei. de lează urm: at în 1968; cartea lui A.C. Popovici, Naţioazi... e plasă o mocraţie... e plasată în 1920, la 10 ani “je m, cartea lui Ibrăileanu, Spiritul critic în după apariţie! snească, e plasată în 1922, în loc de cultura 19% Dobrogeanu-Gherea e lungită cu 30 de 1909; viaţa dă ca an al morţii 1950) şi cum te saturi să ani, căci i se ama tipografiei, putem să ne facem o imilul neglijent de lucru al autoarei. tuale sunt mai ciudate. La pagina 53 a

e — de pildă, aceea că T. Maio-

e sti Ahe erori fac!

volumului, autoarea vorbeşte despre călătoria lui Eliade în India, unde, insistă ea, Eliade „y restera de decembre 1929 â novembre 1931 — et non pas de 1928 â 1932, comme le signale une fois de plus & tort la notice Gallimara” (p. 53). La numai 12 rânduri distanţă, pe aceeaşi pagină, autoarea citează un articol despre plecarea lui Eliade, extras din — atenţie! —, Vremea, 29 noiembrie 1928. Dacă e să ne luăm după Al. L.-L., reportajul despre plecarea lui Eliade a fost publicat în 29 nov. 1928, deci cu un an înainte de plecarea lui, fiindcă, probabil, reporterul avea calităţi paranormale şi citea viitorul, în vreme ce Eliade a plecat abia în 1929. Eliade a plecat într-adevăr în noiembrie 1928, şi a stat în India pînă în decembrie 1931. Nu are rost să-i scurtăm şederea în India şi să jubilăm („Deux ans, donc, et non pas trois...", p.53), cum face L.-L.

Într-un sti! categoric dar cu o documentaţie aproximativă, Al. L.-L. vorbeşte despre „La production publi-

ici Mircea Eliade

ciste de la fin des ann6es 1920 â la fin 1933 (p. 73) a lui Cioran; apoi, din nou, la pagina 123, despre faptul că scrierile lui Cioran „des /a fin des ann6es 1920" conţin în ele răul (politic). Cum m-am ocupat insistent de scrierile de tinereţe ale lui Cioran, întreb: care scrieri cioraniene de la sfârşitul anilor '20? Cioran a debutat în februarie 1931. Deţine oare Al. L.-L. texte publicate de Cioran înainte de această dată şi pe care editorii români ai celor două volume de publicistică de tinereţe nu le-au descoperit? Dacă le deţine, de ce nu le citează nicăieri? O rugăm să ni le comunice şi nouă, ne-ar face un mare serviciu.

Tot aşa, pentru că apreciază că „a Jeune Ge&ngration &volue d'ores et dăâjă, en cette fin des ann6es 1920, dans le politique, quoique, pour lheure, hors de la politique militante” (p. 68), şi pentru că numele invocate sunt Eliade, Cioran, lonescu, Sebastian, să ne oprim să facem un calcul:

— Cioran, cum am văzut mai sus, nu publicase nici un rând „en cette fin des ann6es 1920";

— lonescu, debutat în 1927 în revista Liceului „Sf. Sava”, publicase, la sfârşitul anilor '20, câteva poe-

ză despre romaniţe, multe cronici plastice, revista revistelor, câteva recenzii literare. Unde e aici politicul,

chiar şi cel nemilitant?

— Sebastian, care debutase în 1926 cu poezie, a publicat, între 1926—1929, o mulţime de articole şi eseuri despre scriitori străini şi români; uneori discută şi probleme generaţioniste sau de actualitate, dar în nici un caz publicistica lui de la sfârşitul anilor '20 (şi nici cea de la începutul anilor '30) nu poate fi socotită în interiorul politicii.

— Eliade, debutant în 1921, ca licean, şi care are o publicistică bogată şi dezordonată înainte de 1930, este un caz mai complicat. În efervescenţa ideatică a Itinerariului spiritual există atât germenii latenţi ai viitoarei lui evoluţii politice, cât şi refuzul explicit, conştient, programatic, al politicului. Cum a evoluat mai târziu şi cum/când s-a politizat, asta e o altă problemă, de reconstituire cronologică a evoluţiei lui (reconstituire pe care Al. L.-L. nuo face) şi de hermeneutică (pe care Al. L.-L. o face, dar fără suport pozitivist, ci aşa, după ureche...).

Întrebare: cum poate vorbi Al. L.-L., bazându-se pe cele patru nume de mai sus, despre evoluţia „Tinerei Generaţii” în politică, când din cei patru autori unul nu debutase, altul scria într-o revistă de liceu despre romaniţe şi crini, altul se ocupa de romanul occidental, iar Eliade, la un an după ce şi-a lansat manifestul spiritualist şi care refuză explicit politicul, şi-a făcut bagajele pentru 3 ani de India? Mister. Angajarea în politică a reprezentanţilor generaţiei '27 e un fapt real, dar mai târziu decât crede L.-L. — şi, oricum, e un fapt de precizat cronologic, de la caz la caz; acurateţea informaţiilor nu trebuie abandonată nici când e vorba de opţiuni politice vinovate. Ştiinţa nu câştigă nimic din exagerări şi imprecizii cronologice.

Pentru unul şi acelaşi eveniment — crearea „ecnipelor morţii” la Congresul studenţesc de la Târgu Mureş — Al. L.-L. dă trei date diferite: la pagina 116, spune că au fost create „des 7933; la p. 117, datează Congresul de la Târgu Mureş în 1935; iar la p. 179 spune că: „Lann6e 71936 inaugure par ailleurs la crâation des fameux «escadrons de la mort» dejă s&voqus”. E inutil s-o invităm pe Al. L.-L. să se decidă când au fost înfiinţate echipele morţii. În acest moment, modul ei de lucru devine, pentru mine, transparent: autoarea nu lucrează pe surse prime, ci îşi ia informaţiile din autori diferiţi, şi — fie că nu e atentă ce preia, fie că deformează sursa pentru a nu fi recunoscută — greşeşte. În cazul de faţă, prima dată, eronată, de creare a echipelor morţii, o preia din cartea mea, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României”: eu vorbeam despre „ideea morții legionare şi a «echipei morţii»”, Al. L.-L. vorbeşte despre instituţia legionară a echipelor morţii. Or, ideea e mai veche, iar instituția legionară s-a înfiinţat ceva mai târziu. lată, în paralel, fragmentul din cartea mea şi ce devine el, prin preluare tacită, în cartea Al. L.-L. (aldinele semnalează pasajele din cartea mea care au trecut în paginile doamnei L.-L..):

Marta Petreu: „Codreanu a fost ascultat, imitat şi urmat și în punctul cel mai tenebros al doctrinei legionare, şi anume, în ideea «morții legionare»: În mod declarat, este vorba despre decizia legionarilor «de a primi moartea»” (Pentru legionari, p. 457). „În realitate, a fost vorba despre o decizie cu două fețe: legionarii erau decişi să împrăştie şi să primească moartea: să-şi asasineze dușmanii politici cu riscul că vor fi, la rândul lor, omorâți. // [...] Textele lui Codreanu [...] trec sub tăcere prima

CR apa + jumătate a ideii de moarte din di i A zioare (despre bujori, crini, clopote, păpuşi etc.), o pro- , a in doctrina sa. El

declară doar că, [...] legionarii au ajuns la: «hotără-

(Continuare în pag. 8)